Mărul de aur

Astăzi este ziua lui Ştefan Iordache. Am aflat acest lucru citind un articol legat de unul dintre obiceiurile omului care ştia cu atât măiestrie să întruchipeze şi săracul şi bogatul, şi măreţia, dar şi nimicnicia.
Eram copil atunci când am văzut pentru prima dată "Strainul” (Mihai Iacob, regie). Deşi eram ahtiat după filmele americane (acum îmi vine să râd!), filmul m-a marcat. De fiecare dată când era reprogramat îl urmăream cu acelaşi interes, de parcă se putea întâmpla ca unul dintre personaje să se revolte împotriva scenariului şi să declanşeze o revoltă a poveştii devenită plictisitoare. Nu s-a întâmplat asta, niciodată.
De multe ori am trecut pe lângă cârciumioara în care "Strainul” împărţea cu alţi străini "Marul de aur”, însă abia acum am aflat. Aş fi putut fi unul dintre de la masa lui, dar nu am ştiut. Oricum, nici mărul nu mai are strălucirea discretă de altădată. Acum este mult, mult mai lustruit, însă eu tot după cel pe care îl ştiam tânjesc.
Ca o ironie crudă, Ştefan Iordache s-a născut în ziua care, mult mai târziu, era declarată ziua mondială de luptă împotriva cancerului, boală care avea să-l răpună!


..........

Strainul

“Din pacate, dispar nişte repere extraordinare. Am fost foarte legat de Adrian Pintea, de Moţu’ Pittiş si de Ştefan Iordache.
În doi ani au murit foarte multi dintre cei cu care eu ma identificam. E un soc, vorbesti cu un om si la o luna jumate afli ca nu mai e. Cand a murit mama mea, ma miram de ce mai trece tramvaiul. Viata merge, nu are treaba ca a murit Doina Minculescu, maica-mea. Nu poti fi pregatit pentru asa ceva. Este neputinta, frustrare, negare si pe urma e o resemnare cumplita, ca si cum te tai şi nu te doare imediat.” (Cristian Minculescu - interviu Adevarul).

In aceasta primavara l-am vizitat pe maestrul Stefan Iordache. “Regele scamator” nu mai era acasa! Redevenise “strainul”.

Ma asteptam la mai multe gesturi de acest fel.

A fost o vacanta

Nu pot sa uit cea mai frumoasa vacanta la mare, intr-un inceput de septembrie in care vara inca nu se dadea dusa si in care “Festivalul de film de la Costinesti” inca mai gasea finantare.

Aceasta era locatia in care filmul romanesc se culcusea vreme de o saptamana, intre marea nelinistita si tarmul suveran. Seara de seara, toate drumurile duceau la “teatru de vara” unde proiectiile se tineau lant. Acolo se ingramadeau si actorii, printre spectatori. Pe vremea aceea nu existau vedete si bodyguarzi. Salbatice timpuri! Adica sa te trezesti ca vine Gheorghe Dinica sau Stefan Iordache si te intreaba daca este liber locul de langa tine. Unul singur, ca nu-i ducea nimeni sacosa cu scoicile gasite pe plaja.

A doua zi, in “VOX”, aveau loc conferintele de presa ale celor “proiectati pe panza” in noaptea trecuta. Intrarea, libera si fara obligatia consumatiei. Adica realizatorii discutau si cu plebea. Tarabostes imparteau aceeasi masa cu comatii. Ce vremuri cu apucaturi usuratice.

La o astfel de intamplare, tanarul care eram s-a dus la microfonul adunarii ca sa puna o intrebare, dar, neobisnuit fiind cu multimile si cu discursurile, s-a fastacit. Atunci, observand momentul de blocaj, o tanara subtire ca o trestie si frumoasa ca un inger i-a intins o mana si i-a rostit cateva cuvinte linistitoare. Era aceeasi tanara pe care o stia dintr-un film drag si care coborase de pe ecran pentru a-l imbarbata. Adica “Septembrie” continua!



Apoi, vremurile s-au schimbat. Comatii nu mai stau la aceeasi masa cu tarabostes.

Tot atunci am baut o bere, ca baietii, la aceeasi masa cu Ovidiu Bose Pastina.
Merita si el un gand!

Soseste Maestrul in cetate

In majoritatea diminetilor, drumul catre gradinita se face in mare viteza. Ne-am obisnuit sa fim primii. Aunci cand nu reusim, suferim!

Cam pe la jumatatea drumului exista un loc pentru afisaj, de unde mai aflam cine si cu ce treburi mai vine pe la noi prin sat. Probabil ca exista si un Dumnezeu al provincialilor, daca ii acceptam ca specie distincta. Spun aceasta pentru ca am vazut un afis care le eclipseaza pe toate celelalte. De pe acel afis, un chip atat de luminos transmite o liniste atat de necesara in aceste vremuri. Nu pot sa nu remarc faptul ca si invitatia pe care o face este la fel de potrivita cu ceea ce se intampla in jurul nostru. Ne cheama sa vedem “Egoistul” de Jean Anouilh. Acest OM ne cheama sa ne arate o fata a egoismului, tocmai dansul, cel care a reusit sa palmuiasca de atatea ori nesimtirea si badarania.
Cand am trecut ultima data prin Bucuresti, in fuga, am intrat si pe aleea pe care, ani la rand, a calcat Stefan Iordache, doar pentru a incerca sa respiram acelasi aer, chiar si peste timp. A fost un scurt moment de liniste. Copilul nu stie cine este “strainul” pe care l-am vizitat, dar, in timp, o sa afle. Pentru el pastrez o inregistrare dintr-o emisiune trista, o inregistrare care poate sa fie o buna pilde pentru oricine:


Puteti sa vedeti aici, cea mai reprezentativa scena din aceasta piesa:

“Maestrul Beligan, Egoistul”

Maine, intr-o alta cetate, un alt maestru aduce sunetul pe care il ascultati, intr-o cutiuta de lemn, lacuita.
(pe MixPod ruleaza Joshua Bell, cel care concerteaza la Bucuresti, maine)