Ce ducem acasa

Nici noi nu mai stim. Am asistat la un meci mai mult decat dezamagitor, cel jucat cu CFR Cluj, marcat de gafe aproape incredibile ale unor jucatori care in urma cu doua sezoane faceau adevarate minuni, intr-o discretie ireala. Echipa juca serios, eficient, avea idei si rezultate concrete. Era pe val.
Cu siguranta este in firea lucrurilor ca suisul sa aiba si coboras, insa ceea ce se vede in acest moment la Otelul Galati seamana mai mult cu o prabusire a unui avion de lupta, cu scufundarea unei corabii care stia, putea, sa isi tina calea, in ciuda tuturor stihiilor abatute asupra-i.

Ne-au ramas in minte scenele din finalul meciului Otelul Galati - CFR Cluj in care debandada din cadrul clubului a iesit la iveala si a fost mai mult decat evidenta: la ciocnirea dintre Cristian Sarghi si Sergiu Costin, extrem de serioasa si care putea avea urmari dramatice, accesul ambulantei pe teren s-a putut face abia dupa cateva minute, timp in care sansa la viata a insemnat prezenta de spirit a unuia dintre cei care au patruns pe teren. Pentru o fosta campioana, un club care a respirat aerul din Champions League, aceasta intamplare poate sa aiba semnificatia dezastrului iminent.
La cateva zile dupa aceste evenimente am mers la unul dintre antrenamentele de pe terenul de joc. Atmosfera apasatoare facea din acest spectacol ad-hoc un exercitiu de rezistenta la stres. Se vedea cu ochiul liber ca o etapa s-a incheiat si ca este nevoie de o schimbare, dar nu una facut doar de dragul schimbarii. Cocotat pe o pasarela, privind inspre jucatorii din teren, unul dintre cei mai inflacarati suporteri ai lor a pus o intrebare mai actuala si mai justificata decat oricand: "Ce-i cu voi?"
Acum cateva minute am aflat ca neamtul a plecat. Cu toata tristetea pe care o resimtim, cum am putea sa nu-i multumim lui Dorinel Munteanu? Cand o sa mai putem sa ducem acasa bucuria unei victorii, speranta unei noi reusite?

Pe drum de fier

Viaţa curge uneori în aşa fel încât se întâmplă ca dorinţele să ajungă să ţi se împlinească într-o ordine care nu mai ţine cont de şirul firesc: noi nici până astăzi nu am reuşit, pentru prima dată în viaţă să călătorim cu trenul, după ce am visat, am zburat, am şofat, iar am zburat, am plutit...

Nu îmi mai amintesc nimic legat de primele mele călătorii cu trenul, deşi ştiu exact pe care relaţie s-au întâmplat. Părinţii mei erau tineri şi încrezători, se mândreau cu noi şi ne duceau cât puteau de des în satul bunicilor. Erau căsătoriţi de puţini ani şi aveau doi copii. Nu aveau maşină, dar nu se speriau de bagaje, peste care oricum mai eram şi noi, mai bagaje decât cel mai greu bagaj...
Şi totuşi, noi nici până astăzi nu am reuşit să călătorim cu trenul, dar putem să povestim despre o întâmplare petrecută in urmă cu un an şi jumătate: am mers în gară şi ne-am urcat într-un tren din triaj şi am lăsat imaginaţia să alerge. Gândurile noastre merg pe drumuri tot mai deschise…

Tristeţe în gara din Sighişoara

După ce am încercat mai toate mijloacele de transport, credeam că ziua de ieri a fost sortită unei noi premiere: prima călătorie cu trenul. Ne-am pregătit aşa cum am putut mai bine pentru această încercare, am rugat un prieten să ne ducă până în Sighişoara (singura variantă mai rezonabilă ca timp, distanţă, bani, orice) şi ne-am înfiinţat la locul de îmbarcare cu jumătate de oră mai devreme.

Bucuria era mare, era şi ceva emoţie, cred. Când am mers să cumpărăm biletele, am aflat că trenul nostru are o întârziere de (doar!) nouăzeci de minute. Aşa că am alergat spre centrul oraşului şi am urcat (aproape din mers) într-un maxi-taxi spre Bucureşti.

CFR-ul este pe chituci, la fel ca şi locomotiva cu aburi din faţă gării Sighişoara. Nu mai merită nici măcar o vopsea.