Un dar simplu de la Svetlana Dragusin - Liga Nationala de Minibaschet 2013

Ne antrenam zilnic pe terenul sintetic de la Gimnaziul Romulus Guga, locul in care se desfasoara Liga Nationala de Minibaschet 2013. Competitia este impresionanta prin amploare, prin calitatea organizarii intrecerii, dar mai ales prin culoarea deosebita pe care o dau grupurile de copii care au impanzit orasul. Toti poarta pe fetele lor tinere speranta, daca au invins, dezamagire daca au pierut...
Sunt viitori sportivi, performerii de maine, cei care poate vor purta steagul pe tricou, ar mai ales in suflet. Unii intre ei, poate, ne vor stoarce o lacrima e bucurie atunci cand li se va intona imnul in timp ce se va inalta acelasi steag in sufletul lor, pe cal mai inalt catarg. Nicioata nu este prea mult sa vizsezi, mereu trebuie sa crezi in visul ta. Acesta este sportul!
Tot sport este si gestul unei campioane care, aflandu-se printre organizatorii competitiei de baschet, observa un copil care se antreneaza zilnic la fotbal, suplimentar fata de programul echipei pentru care joaca. Il observa si alege sa ii  daruiasca.... o minge de baschet.
As spune ca asa ar trebui sa fie toti performerii in sport, si nu numai. Sa observe si sa saeasca "samanta". Exemplul personal este cel mai simplu, dar si cel mai valoros dar pe care il pot face unui copil.
Multumim, Svetlana Dragusin!

Ce ducem acasa

Nici noi nu mai stim. Am asistat la un meci mai mult decat dezamagitor, cel jucat cu CFR Cluj, marcat de gafe aproape incredibile ale unor jucatori care in urma cu doua sezoane faceau adevarate minuni, intr-o discretie ireala. Echipa juca serios, eficient, avea idei si rezultate concrete. Era pe val.
Cu siguranta este in firea lucrurilor ca suisul sa aiba si coboras, insa ceea ce se vede in acest moment la Otelul Galati seamana mai mult cu o prabusire a unui avion de lupta, cu scufundarea unei corabii care stia, putea, sa isi tina calea, in ciuda tuturor stihiilor abatute asupra-i.

Ne-au ramas in minte scenele din finalul meciului Otelul Galati - CFR Cluj in care debandada din cadrul clubului a iesit la iveala si a fost mai mult decat evidenta: la ciocnirea dintre Cristian Sarghi si Sergiu Costin, extrem de serioasa si care putea avea urmari dramatice, accesul ambulantei pe teren s-a putut face abia dupa cateva minute, timp in care sansa la viata a insemnat prezenta de spirit a unuia dintre cei care au patruns pe teren. Pentru o fosta campioana, un club care a respirat aerul din Champions League, aceasta intamplare poate sa aiba semnificatia dezastrului iminent.
La cateva zile dupa aceste evenimente am mers la unul dintre antrenamentele de pe terenul de joc. Atmosfera apasatoare facea din acest spectacol ad-hoc un exercitiu de rezistenta la stres. Se vedea cu ochiul liber ca o etapa s-a incheiat si ca este nevoie de o schimbare, dar nu una facut doar de dragul schimbarii. Cocotat pe o pasarela, privind inspre jucatorii din teren, unul dintre cei mai inflacarati suporteri ai lor a pus o intrebare mai actuala si mai justificata decat oricand: "Ce-i cu voi?"
Acum cateva minute am aflat ca neamtul a plecat. Cu toata tristetea pe care o resimtim, cum am putea sa nu-i multumim lui Dorinel Munteanu? Cand o sa mai putem sa ducem acasa bucuria unei victorii, speranta unei noi reusite?

Transferul lui Liviu Antal si adevaratele drame ale copilariei

Mie mi s-a cam luat atractia pentru fotbal, asta daca as putea sa spun ca am avut- o vreodata. Poate ca au existat momente, dar ele au fost legate de intamplari concrete, mare parte traite alaturi de tatal meu, pe stadionul "Dunarea" din Galati si pe alte cateva stadioane din localitatile apropiate in care FCM-ul juca. Acela era universul pe care il puteam cuprinde.
Imi amintesc clar, aproape fara urma de indoiala, cei mai multi dintre jucatori isi incepeau cariera si o incheiau in acelasi oras, de cele mai multe ori jucand pentru o singura echipa, cu care unii ajungeau in finalm sa se identifice. Asa se face ca multi dintre zeii de moment ai arenelor si-au gasit loc in sufletul nemuritor al peluzelor, intre oamenii ale caror inimi se leaga neconditionat de culorile clubului. Pentru ei, istoria clubului este mai presus decat toate zbaterile de moment, iar cei care au faurit-o sunt sfinti, cu atat mai mult cu cat ei nu jucau pentru avantajele de moment in primul rand. Calculul cinic al marketerilor din fotbal era empiric, iar jucatorii isi mai puteau permite sa aiba sentimente, sa mai aleaga cu sufletul. Impresarii inca nu existau.

Astazi dimineata, la micul dejun, am avut proasta inspiratie de a-i spune unui infocat suporter otelar ca numarul 8 de la clubul galatean a plecat la o alta echipa. Nu as fi crezut ca in sufletul lui mic exista atata patima. Putin a lipsit sa se puna pe plans, dupa care a inceput sa tune si sa fulgere, anuntand ca o sa arunce tricoul pe care si l-a dorit cu ardoare, tricou pe care in final la primit din mana celui pe care si l-a luat drept model. Totul comprimat in cateva minute grele pentru inima mea de parinte, impartit intre a proteja si a invata cu durerea dezamagirilor. Nu m-am putut opri sa gandesc la faptul ca viata urmeaza sa ucida aceasta candoare cu mult mai devreme decat ar fi normal, urmeaza sa o transforme intr-un mercantilism rece. Amatorismul nu mai este decat o poveste buna de rostit la gura sobei, acolo unde ea mai exista.
In final, am dres situatia discutand despre faptul ca intr-o buna zi o sa ajunga el in locul acela, ca poate o sa poarte chiar tricoul cu numarul 8, chiar cu mai mult succes. Toate acestea asezate in spatele lui "poate", pentru ca nu as vrea sa-l mint. Nu stiu inca daca este momentul sa afle ca in lumea pentru care se pregateste, mai exista cineva care va trebui sa-si dea acceptul, sau poate chiar sa hotarasca de capul lui: agentul, impresarul, managerul... ce nume o mai purta pana atunci.
Acestea sunt marile drame ale copilariei, cele care atunci cand se intampla nici macar nu trebuie, nu pot fi explicate. O astfel de suferinta extrem de concreta nu am mai vazut decat atunci cand ne-au fost furate bicicletele, in noaptea de mos Neculai. Da, copilaria isi are valorile ei, pe care cei mari sunt suficient de ignoranti incat sa rada de ele.
Va veni o zi in care o sa putem sa punem altceva, poate mai bun, in locul numarului 8. Pentru asta ne pregatim cu ardoare. Mai trebuie doar sa vrea si agentul....

Chiar si asa, ne raman amintirile. Poate chiar ele vor fi cele care ne vor duce mai departe, intr-o lume din ce in ce mai oarba la povestile de altadata, in care oamenii nu se vindeau numai pentru bani. Unii o faceau pentru niste culori, pentru un steag, pentru un semn.
Copilul meu a suferit pentru ca un fotbalist a parasit o echipa. Ii este greu sa inteleaga faptul ca el nici nu apartinea afectiv acelui club. Sportul a devenit o aplicatie mercantila si atat. Restul tine de naivitate, sau de marsavie. Ca in viata reala.
.

Stop pe piept si joc de glezne

15 mai 2011 este o zi in care bucuria s-a revarsat la Galati. Oameni care nu aveau nicio legatura cu fotbalul au empatizat cu frumosii nebuni ai stadioanelor, au simtit rosu, alb, albastru si au stat cu sufletul la gura asteptand deznodamantul adevaratei finale a “Ligii lui Mitica”: FC Otelul Galati – Politehnica Timisoara.

La un an distanta, exuberanta acelor momente a disparut aproape complet, multi dintre cei care atunci si-ar fi dat si sufletul pentru echipa orasului au disparut, uitand aproape complet emotiile asteptarii de ani de zile pana la aceasta incredibila incununare.

Vorbiti-le copiilor despre aceste povesti atat de frumoase. Numai asa mai pot veni si alte momente de triumf, cu rabdare, cu munca, dar mai ales cu incredere in sansa pe care o ai.

Intr-o lume in care la un an distanta, doua dintre echipele fanion ale Romaniei au fost rase complet (Poli Timisoara si Universitatea Craiova) doar pentru ca au suparat niste farisei, clubul galatean reuseste sa nu urmeze aceeasi cale. Chiar daca rezultatele nu au fost chiar cele asteptate, a mai ramas loc pentru sperante indreptatite in viitor.

“Otelul tu draga ne mai esti,
Lupta daca spui ca ne iubesti!”

"Justice for Craiova"

Cum sa nu-mi fie sila cand vad cum din disperarea unei nedreptati pe care nimeni nu vrea sa o vada, doi tineri ajung sa isi distruga vietile doar ca sa traga un semnal de alarma, gandindu-se ca cineva o sa fie sensibilizat de sacrificiul lor si o sa indrepte marsavia: Universitatea Craiova a fost un brand care a facut istorie, care a contribuit la bunastarea actuala a inbuibatilor din fotbalul romanesc, a fariseilor care se sacrifica pentru binele acestui fenomen si isi cheltuiesc averile (picate din cer si neavand legatura cu sportul). O mana de nenorociti au desfiintat pur si simplu un club care ne obisnuise sa furnizeze in continuu talente de exceptie, sa scoata capul in Europa, sa ne faca sa fim mandri ca traim in aceeasi tara cu oltenii...
Aseara, in timpul in care finala UEFA League a fost intrerupta de catre cei doi copii care dorea "Justice for Craiova" m-am gandit la Zoltan Crisan, la felul in care a murit aproape uitat, ignorat de toata lumea, apoi mi-am amintit cum ii era aclamat numele dupa meciul cu Fiorentina, acum multi ani.

Imi este mila de cei doi nefericiti! Pe ei, deja, i-am si uitat...

Avem si noi finala noastra: FCM Targu Mures - Petrolul Ploiesti

In ziua in care Aeroportul Henri Coanda geme de aterizari cate n-a adunat el de cand este intr-o singura zi, in care la Bucuresti spaniola este la ea acasa, la noi, la Targu Mures emotia are o cu totul alta fata: spectrul retrogradarii din Liga I apasa greu, iar optimismul este mai carand efectul secundar al spaimei cu care orasul asteapta intalnirea cu principala contracandidata.
Mai sunt cateva ore pana cand, din peluza stadionului Siletina, o sa ii incurajam pe jucatorii nostri, FCM Targu Mures. Cu toate pacatele lor, cu toate meritele lor, ei sunt cei care pot astazi sa pastreze echipa orasului intre cele mai bune din tara, ca sa putem sa mergem si anul viitor la meciuri in nocturna. Daca ei vor reusi sa iasa din teren cu capul sus in aceasta seara, atunci si noi vom putea sa ne intoarcem mai linistici acasa, pentru spectacolul finalei europene: Atletico Madrid - Atletico Bilbao de pe National Arena.
Pana atunci, noi avem finala noastra si o jucam cu curaj, la peluza!

Un moment al adevarului, Otelul Galati – Dinamo Bucuresti

Echipa noastra nu se mai afla in starea de gratie din sezonul trecut, sincopele par sa fie inevitabile. Chiar si asa, in seara asta o sa fim cu sufletul alaturi de celalalt oras al nostru, de culorile sale. Iar daca la sfarsitul acestei intalniri o sa fim intristati, vom trage aer in piept, apoi ne vom aminti de momentele in care acesti baieti ne-au facut cu adevarat fericiti.


Insa, pana atunci, imbracam tricoul oficial si strigam din toata inima:


“Otelul tu draga ne mai esti,
lupta daca spui ca ne iubesti!”

Tricoul de Champions League

Sunt foarte dese momentele în care mi se pare că nu mă mai regăsesc, că am rămas suspendat între două lumi, amândouă ale mele, amândouă nespus de dragi, însă aproape vrăjmașe, fiecare revendicându-si întâietatea.

A fost o vreme în care ASA Târgu Mureș era unul dintre cele mai respectate nume din fotbalul românesc, iar orașul trăia și cu mândria reușitelor gladiatorilor săi din arena verde, dar și cu dezamăgirile inerente. Copiii erau duși de mână la stadion, își găseau idoli, apoi se întorceau în curtea școlii și visau la ziua în care vor îmbrăca tricoul echipei orașului lor, poate chiar și pe cel al naționalei.

Astăzi, orașul are un alt club, cu un palmares incomparabil mai modest decât al predecesorului său, dar care a reușit să ajungă în prima ligă, ba chiar să se numere printre puținele echipe care au înfrânt campioana. Este mult, este puțin? Cine poate să răspundă? Contestatarii contabilizează ceea ce s-ar fi putut face cu banii pe care primăria îi investește în acest proiect, cu argumente foarte solide, de cele mai multe ori aproape imposibil de contestat.

Și totuși, aș îndrăzni să pun o întrebare: cine poate să știe câți dintre copiii care astăzi tremură la stadion, uneori de frig, alteori de emoție, nu vor deveni peste ani viitorii zei ai arenelor lumii, doar pentru că au găsit aici fermentul necesar carierelor viitoare. Sportul este un medicament fabulos, tocmai pentru că efectele secundare pe care le are sunt exclusiv benefice, iar cei care și-l administrează sunt adevăratele elemente viguroase, cele care duc specia mai departe. Nu este mai puțin adevărat faptul că sportul, în general, a depășit de mult faza romantică, acum fiind o adevărată industrie în care trebuie permanent să investești, în oameni, în facilități, în imagine. Toate acestea se măsoară însă în bani, iar rezultatele nu pot să apăra fără aceștia.

Mă număr printre cei care socotesc că banii pe care municipalitatea îi oferă lui Marius Lăcătuș, spre exemplu, nu sunt chiar atât de mulți pe cât ar putea să pară la prima vedere. În urmă cu câțiva ani, prin Galați trecea același om, ocupând locul pe banca de antrenor a echipei Oțelul. Făcând o excelentă echipă cu Marius Stan, clubul a reușit să își impună numele între fruntașele ligii I. Munca serioasă, răbdătoare, a dat rezultate, iar anul trecut, ca o încununare a efortului tuturor celor care și-au legat numele de această echipă în ultimii ani, Oțelul Galați și-a câștigat dreptul de a juca în Champions League.

În primăvara trecută mi-am dus pentru prima dată copilul la stadion. Acolo am asistat împreună la confruntarea sportivă dintre orașele noastre, pentru că de fiecare dintre ele ne leagă ceva, ceva nespus de puternic. Rezultatul ne-a bucurat și ne-a întristat în același timp. Am și învins, am și pierdut, dar mai ales am câștigat niște amintiri imposibil de înlocuit.

La sfârșitul campionatului trecut am triumfat, fiecare dintre echipe reușind să își atingă obiectivul. Atunci, după toate emoțiile returului, una dintre echipele orașelor noastre și-a câștigat dreptul de a îmbrăca tricoul de campioană națională.

I-am promis atunci copilului că am să fac tot posibilul ca să aibă și el propriul tricou oficial, cu numele său inscripționat pe spate și având numărul 8, la fel ca unul dintre idolii săi, Antal. După jumătate de an și după multe peripeții, am reușit ! În ziua în care va împlini cinci ani, în data de 8 martie, Ștefan o să îmbrace primul lui tricou de campion, de data aceasta din postura de suporter, cumpărat de tatăl său.
De multe ori, poveștile se repetă, iar acesta este motivul pentru care eu cred că trebuie să avem răbdare și cu cea de a doua echipă a noastră, FCM Targu Mures. Poate că într-o bună zi, atunci când fiul meu va ajunge la maturitate va reuși să îmi răsplătească acest efort de a-i cumpăra tricoul dorit. Atâta doar că, atunci am să aștept un tricou infinit mai valoros:

Tricoul de Champions League, cel câștigat!

Save our souls - Fotbal Club Municipal Târgu Mureș

Sâmbătă am fost la stadionul Siletina, din nou. Nu era nici cald, dar nici frig, mai ales că meciul amical era programat la ora 14. Am putut să stăm de la început până la sfârșit, chiar dacă meciul a fost anost, presărat cu tot felul de stângăcii și durități inutile, chiar și în ciuda comentariilor vulgare cu care o parte a spectatorilor încercau să ajute echipa lor favorită.

Totuși, ceea ce m-a surprins neplăcut a fost că tribunele erau goale, în ciuda faptului că intrarea a fost liberă. Am privit stadionul aproape gol și m-am întrebat câți părinți din acest oraș nu visează ca într-o bună zi să își privească fiii jucând cu echipa națională a României la cine știe ce turneu final din viitor. Când eram copil, tata ne ducea la meciurile FCM-ului gălățean, pe stadionul Dunarea, cu toate că nu ne lasă să mergem la antrenamentele organizate pentru copii. Cartea era mai importantă!

Și totuși! De ce ne mai mirăm atunci când vedem curțile școlilor pustii, când constatăm că terenurile de sport sunt tot mai puține și chiar și așa tot mai goale.

Orașul Târgu Mureș are o echipă în prima ligă. Multe orașe cu tradiție și cu posibilități mult mai mari nu au. Cu toate acestea, stadionul este tot mai gol, iar scuzele puritanilor care se arată deranjați de scandalurile din jurul echipei nu sunt juste. Brandul este o idee în jurul căreia gravitează și bune și rele, însă puterea stă în mobilizarea comunității, mai presus de bârfele și micile cumetrii care capușează vremelnic clubul. Corecția este o sarcină colectivă.

Am plecat de la stadion reamintindu-mi imaginea autocarului echipei Rapid București, cel pe care l-am fotografiat cu câteva zile în urmă de la fereastra noastră. Pleca acasă după meciul cu Fotbal Club Municipal Târgu Mureș, iar autocarul vișiniu gonea spre ieșirea din oraș. Giuleștenii lăsaseră două goluri și luaseră trei puncte, afundând si mai mult FCM-ul in subsolul clasamentului primei ligi.

Nu cred că jocurile de culise necinstite nu trebuie pedepsite, însă nu înțeleg de ce nu putem să fim alături de o echipă decât atunci când câștiga? De ce simțim nevoia să o pedepsim imediat ce face câțiva pași greșiți. Copilul trebuie corijat atunci când greșește, însă nu întorcăndu-i spatele.

Oare nu este suficientă experiența numită Asociația Sportivă Armata Târgu Mureș? Oare s-ar mai fi risipit acest spirit al orașului dacă s-ar fi găsit suficiente piepturi în care să rezoneze și la înfrângere îndemnul iubirii necondiționate: You”ll never walk alone!

Înainte să plecăm, am dat mâna cu unul dintre eroii adevărați ai acestei echipe. Victor Astafei ne-a tratat de la egal la egal, ca între bloggeri, ne-a spus câteva cuvinte despre accidentarea sa și despre felul în care și-a reluat antrenamentele. Simplu, de la om la om! Iar Victor vine după o cumpănă a vieții sale, la care a ajuns dăruindu-se echipei sale. O fi mult, o fi puțin?

Oameni buni, “lasati copiii să vină la mine”, la stadion. Arenele sportive sunt mine de sănătate și de moralitate. Depinde numai de noi ca să nu se transforme în altceva. La Târgu Mureș au existat gladiatori adevărați ai acestei arene, ca Ladislau Boloni, de ce să nu sperăm să se mai nască și alții? Aduceți copiii la stadion. Este mai bun decât orice playstation.

Aduceți copiii pe stadion cu gândul la cele mai frumoase amintiri pe care le aveți din copilărie. La vârsta aceea nu există corupție, nu există trafic de influență, nu există nimic trucat. Există o incomensurabilă dorință de victorie, iar o înfrângere bine gestionată de către adulți poate să fie garanția triumfului ulterior. Altfel, chiar și amintirile vremurilor pline de glorie își pierd valoarea, asemeni unor fotografii supraexpuse…

Un neamţ la Târgu Mureş

După ce noaptea trecută a poposit în Braşov, echipa Oţelul Galaţi a ajuns astăzi în Târgu Mureş şi a efectuat antrenamentul oficial, la aceeasi ora cu cea a meciului de mâine.

Am fi putut merge mult mai devreme la un meci, însă nu am mai fi avut această şansă, poate unică pentru fiul meu, să vadă înfruntându-se echipele oraşelor de suflet, dintre care una este foarte aproape să îşi câştige dreptul de a intra în Europa pe cea mai râvnită dintre porţile performanţei sportive: Champions League.

Dar cea mai mare bucurie este chiar întâlnirea cu unul dintre cei mai mari fotbalişti din toată istoria fotbalului românesc. Dorinel Munteanu este un adevărat model, un om despre care am să-i pot vorbi oricând copilului meu, tocmai pentru seriozitatea cu care face tot ceea ce îşi propune.

Echipa Oţelul Galaţi îşi clădeşte atât de sănătos o istorie încât te face să crezi că este numai un vis frumos. Cum să conduci campionatul fără vedete arogante? Am fost uimiţi de amabilitatea tuturor componenţilor echipei, de atenţia cu care s-au aplecat asupra copiilor. Aşa ar trebui să fie campionii cărora să le cânţi cu lacrimi în ochi ”You'll never walk alone” mai ales atunci când sunt înfrânţi! Să-ţi curgă lacrimile şi să cânţi, spunând tuturor că numai ei sunt ai tăi, necondiţionat şi definitiv.

Copile, asta înseamnă echipa! Să nu uiti niciodată!
.