J'adore - Decât cea mai ciorbă bună

Doua saptamani am fost oaspeti in Galati, orasul care ne cheama si ne respinge aproape in egala masura, care ne incanta pana aproape de sublim, apoi ne pedepseste cu cate un dus rece.

In toate aceste zile, inainte de somnulde pranz, drumrile noastre au trecut pe la o mica terasa de cartier, locul in care am gasit "decat cea mai buna ciorba", mereu proaspata, mereu cu gust de ciorba acrita cu bors adevarat, mereu cu iz de fiertura magica "data-n foc" si sfaraind pe plita bunicii de la Chiraftei.
Poate ca acest articol ar fi fost un advertorial daca acest loc de festin culinar al supelor acrite ar fi facut macar un gest firesc ca sa se promoveze, spre exemplu sa isi faca si un site, macar. Si totusi, motivat de o simpatie reciproca mai veche, patronatul ne-a oferit la sfarsitul fiecarei mese cutie de coca-cola.

Recomandam oricui se afla in trecere prin Galati, in calatorie de placere sau doar cu treburi sacaitoare, sa caute locatia aflata aproape de iesirea din oras, chiar la bulevard, avand convingerea ca este necesar doar sa guste pentru ca apoi sa se intoarca de fiecare data cand drumurile l-or readuce pe aici.

J'adore - "Decat cea mai buna ciorba"!

Biserica din Ditrau

Calatorim.
In prima zi de Paste, am pus in traista de merinde ouale festite, drobul mestesugit cu miroase bine alese si cozonacii gatiti cu sclipitura de zahar rascopt in pojghita de ou. Astfel pregatiti ne-am zis drumeti si am pornit pe Cheile Toplitei.
Nu ne grabim, iar drumul abia refacut, ne lasa tihna de a vedea frumusetile pe care le strabatem.

In drumul nostru catre Cheile Bicazului, ne-am oprit pret de cateva minute, la biserica din Ditrau, o localitate foarte mica, aflata in drumul catre Gheorghieni. Ceea ce sare in ochi din prima secunda in care o zaresti, cu mult inainte de a intra in localitate este contrastul evident dintre maretia bisericii si dimensiunile mai mult decat modeste ale localitatii in care a fost ctitorita.
Fara a sti daca povestea este adevarata, se pare ca acest paradox s-a nascut din frustrarea unui om nevoit sa isi abandoneze rosturile vietii sale de taran de sub munte si sa plece peste ocean in cautarea unei vieti mai bune.
Intr-un fel poate ca a si reusit asta, insa pretul platit, pare sa nu mai lase sansa unei justificari.
Odata ajuns la batranete, toata agoniseala bejaniei sale nu a avut cui sa o lase. Dorinta reusitei cu orice chip, l-a insingurat. Poate tocmai din dorinta de a nu-si lasa sufletul prizonier al zadarniciei pe care singur si-a urzit-o, intr-un ultim gest de razvratire, el a ales ca toti "argintii " lui sa se intoarca in locul in care a vazut lumina zilei, chiar daca nici cei din neamul sau nu il mai asteptau.
Astazi, biserica din Ditrau isi duce propria poveste mai departe, afisand trufas o maretie indoielnica, atata timp cat comunitatea mult prea mica se vede pusa intr-o situatie si mai paradoxala decat cea despre care am vorbit.

Trufia binefacatorului din exil, ii loveste peste timp prin chiar grandoarea ctitoriei sale, costurile intretinerii acestui lacas fiind o grea povara. Cu toate acestea, pentru drumetul ajuns pe aceste meleaguri, biserica din Dirtrau este un adevarat prilej de revelatie, cu atat mai mult cu cat aceasta poveste le ramane straina.

Location:Bicaz

Drumuri prin vămile vieții

Uneori este mai greu, alteori pare a fi incredibil de ușor.
Diminețile sunt aproape toate la fel, nu diferă decât butaforia mediului în care ne ducem existența. Pe lângă toate acestea încercăm să trecem nepăsători, păstrând privirea mereu înainte, către locul în care trebuie să ajungem.

Dacă o să reușim, toate acestea vor fi prețul, dacă nu, vor fi toate cele pe care le-am pierdut fără rost, de cele mai multe ori alergând fără zăbavă.

Ne este drumul plin de vămi și la fiecare trebuie să lăsăm câte ceva în urmă, dar fiecare plată ne dă dreptul să ducem speranța și mai în larg.

"Poţi trece peste
ceremonile timpului,
anotimpului,
cu un fel simplu
de-a fi nechibzuit."

*(Nicolae Oancea-Poeme)

Sânt obosit

Simt asta tot mai des, fără că să fiu capabil să ies din cercul vicios al amăgirilor de tot felul. Ca să ajungem la Galaţi am pornit în miez de noapte. Drumul a fost chinuitor pentru că somnul mi-a dat târcoale permanent.

Nu mai şofez cu plăcere şi aş fi bucuros dacă aş putea să renunţ complet la maşină, dar acest sacrificiu ar însemna să accept un soi de izolare pe care nu mi-l doresc.

Când a răsărit soarele, mare parte din drum era străbătut, iar eu m-am simţit eliberat, în parte. Abia atunci am tras pe dreapta şi am moţăit preţ de un sfert de ceas, iar călătorul m-a privit senin...

The streets, The Edge, U2

Nu poţi să nu îţi doreşti să trăieşti, măcar o dată în viaţă aşa ceva, plăcerea aceea subtilă, aproape nefirească a întoarcerii la izvor alături de ceea ce ai reuşit să pregăteşti pentru a-ţi lua locul la un moment dat.
În câteva ore pornim spre Galaţi, în sfârşit, în vacanţă, apoi, dacă toţi paşii o să ni se potrivească, la mare. Bagajele sunt aproape făcute, bancheta din spate este pregătită pentru marea încercare, noi suntem gata să începem drumurile.
Am hotărât să nu mai mergem noaptea, aşa cum făceam până acum din dorinţă de a păstra programul de odihnă neschimbat. A venit momentul ca să înţelegem valoarea drumului, efortul care îl necesită, bucuria ajungerii la destinaţie. Asemeni unor participanţi la o cursă de anduranţă, pornim într-o nouă călătorie, iar acesta este un prilej de imensă bucurie.

Pentru că astăzi este ziua de naştere a lui The Edge de la U2, o să-i plătim tributul ascultându-i muzica, în timp ce maşina o să ne ducă "where the streets have no name".

Pe drum de fier

Viaţa curge uneori în aşa fel încât se întâmplă ca dorinţele să ajungă să ţi se împlinească într-o ordine care nu mai ţine cont de şirul firesc: noi nici până astăzi nu am reuşit, pentru prima dată în viaţă să călătorim cu trenul, după ce am visat, am zburat, am şofat, iar am zburat, am plutit...

Nu îmi mai amintesc nimic legat de primele mele călătorii cu trenul, deşi ştiu exact pe care relaţie s-au întâmplat. Părinţii mei erau tineri şi încrezători, se mândreau cu noi şi ne duceau cât puteau de des în satul bunicilor. Erau căsătoriţi de puţini ani şi aveau doi copii. Nu aveau maşină, dar nu se speriau de bagaje, peste care oricum mai eram şi noi, mai bagaje decât cel mai greu bagaj...
Şi totuşi, noi nici până astăzi nu am reuşit să călătorim cu trenul, dar putem să povestim despre o întâmplare petrecută in urmă cu un an şi jumătate: am mers în gară şi ne-am urcat într-un tren din triaj şi am lăsat imaginaţia să alerge. Gândurile noastre merg pe drumuri tot mai deschise…