"Poftitorul" (restaurantul chinezesc din Galati)

Foarte aproape de locuinta din Galati, in drumul care duce catre faleza Dunarii, se afla restaurantul chinezesc. Nu suntem dintre cei foarte deprinsi cu specialitatile acestei bucatarii, insa nici complet straini nu suntem, mai ales ca, in marea lor majoritate, aceste mancaruri sunt pregatite cu mult mai mare atentie pentru sanatate.
Totusi, nu despre aceasta doream sa povestesc, ci mai degraba despre o intamplare amuzanta legata de butaforia la care au recurs cei care conduc stabilimentul in incercarea de a convinge trecatorii sa-i calce pragul. Plimbandu-ne prin zona, copilul a observat statuieta din lemn pictat care strajuieste intrarea in restaurant, dar a remarcat si faptul ca personajul pe care il reprezinta nu prea seamana cu oamenii pe care i-am intalnit pana acum. Ceva il deosebeste si il face interesant, iar intrebarile legate de infatisarea lui au curs ca un torent dupa o temeinica ploaie de vara.
Un singur lucru l-a inteles copilul fara sa aiba nici macar un dubiu. "Omul" se afla acolo cu un scop precis: trebuia sa ii ajute pe cei nehotarati sa paseasca pragul restaurantului si sa deschida pungile...

Amuzant este ca fara sa avem vreo discutie despre aceasta, copilul i-a dat un nume indeletnicirii pe care o facea batranul chinezoi de lemn, demna chiar de inscrierea in nomenclatorul de meserii:

- Tata, asta-i "poftitorul"!
.

O conversatie usoara, in amurg

Spre seara, dupa ce muncim mingea de ne trec toate sudorile, mergem pe malul Dunarii, printre pescari, ca sa urmarim cu se urmaresc soarele cu luna, prilej prilej pentru o conversatie foarte usoara, ca dupa o zi caniculara in care si colbului ii este lene sa se mai ridice in vant...

Nespălata

Am poposit in orasul de la Dunare intr-seara in care caldura topea chiar si sufletul. Asfaltul era ca si untul lasat la soare, iar fantanile arteziene ale orasului nu mai reuseau sa imparta o boare cat de cat racoroasa.

Spre seara, pe faleza intesata de oameni molesiti de caldura din casele lor, am zabovit pana tarziu in noapte. Doar atunci am simtit ca mai avem o sansa la putina tihna termica. In timp ce ne intorceam catre casa, intamplarea a facut sa trecem pe langa unul dintre cele mai reprezentative simboluri ale orasului, o fantana arteziana cu o istorie destul de zbuciumata, trecuta o vreme intr-o nemeritata stare de anonimat.

Putini dintre locuitorii orasului cunosc ceva despre autorul acestei lucrari, cand a fost inaugurata, cand a umblat in pribegie. Astazi, la fel de discreta ca in toata existenta ei, "Nespalata" pozeaza goala, cu o nerusinare deloc vinovata, spre incantarea trecatorilor invidiosi pentru racoarea in care este mereu invaluita.

Fara patima, mi-am amintit serile de vara in care aici se adunau tinerii cu chitarile, fara sa se cunoasca intre ei, dar poate ca vremurile acelea au apus definitiv...

Ceață pe Dunăre la Galați

Înainte să pleci, de fiecare dată, ai tendința de a mai privi peste umăr, în spate.
Pe Dunăre, totul se întâmplă fără să țină cont de faptul că tu pleci, iar ceața trage cortină după cortină, valuri după valuri de abur plutind în derută.

Așa arată Dunărea acum, când noi îi întoarcem spatele și pornim pe drumul de întoarcere.

Am dunărit

Am reuşit să ajungem la destinaţie, obosiţi dar împăcaţi cu frumuseţea unui drum lung munţii care despart Ardealul de Moldova.

Ajunşi la ceasul la care se pregăteşte, am mers direct pe malul Dunării, la Elicea de pe Faleza din Galaţi. jurul acesteia am regăsit un şantier care pare etern. Jos, liniştea îşi găseşte locul. O linişte , sparta sporadic de un percaruş gălăgios.

Privind pe luciul apei, ne-am întrebat daca suntem nişte ardeleni deghizaţi în răzeşi, sau nişte moldoveni cu aer de husari...

Fructul soarelui

Mă trezesc tot mai greu, în ciuda faptului că păstrez aceleaşi obiceiuri de foarte mulţi ani. Cu toate acestea, în dimineaţa aceasta m-am trezit, fără să deschid ochii, dintr-un vis tihnit, aproape lipsit de acţiune: se făcea că urcam panta lină din dreptul cartierului Mazepa de pe faleza Dunării din Galaţi. Se apropia seara şi se amestecau culorile. Verdele crud al copacilor foşnea discret, doar atât cât să nu-mi răvăşească gândurile.

Am stat aşa şi am căutat să prelungesc un vis în care eram împăcat şi optimist. Îmi era atât de bine încât aş fi vrut să rămân acolo, să pierd orice posibilitate de întoarcere în prezent. Soarele se pregătea să apună, însă eu simţeam că îmi este suficientă propria lumina pentru că eram tânăr şi trufaş, suficient cât să cred despre mine că sunt fructul soarelui.

Apoi, a sunat ceasul, iar aburul de opiu s-a risipit. Imediat, am reintrat in dulcea rutină zilnică.
.

Buna ziua Galati!

Aproape toata noaptea am calatorit, cu scurte pauze de tufis pentru pasagerul somnoros, iar pentru sofer cu pauze ceva mai lungi, de cafea. Dimineata, chiar cand urcam panta de la intrarea in Galati, somnul a disparut ca prin minune iar buna dispozitie si-a intrat in rol. Intr-un fel, ajungeam tot acasa. Am mers la trecerea bac si ne-am facut inviorarea impreuna cu cei cativa pescari pe care i-am intalnit. Racoarea diminetii si soarele abia rasarit ne-am intampinat ca pe niste oaspeti de seama. Cei cativa pasi pe care i-am facut pe faleza Dunarii au alungat toate urmarile drumului de noapte din care tocmai iesisem. Acolo am intalnit si un pestisor pe care l-am banuit a fi unul "de aur". Oare am facut bine ca l-am eliberat?
Buna dimineata Galati! Apoi, buna ziua!