Ploaie prin păr

Intr-o zi foarte calda din ultima mea vara de licean, putin inainte de bacalaureat, am plecat de la scoala dupa pauza mare in parcul copiilor din Ţiglina I. Imi amintesc si acum fiecare carusel, pista de karting serpuind printre leagane si balansoare, insa nu am sa pot uita niciodata imensa tabla de sah placata cu lespezi de marmura, albe si negre, peste care se aflau piesele cat o jumatate de stat de om. Acolo am mers cu dorinta de a pacali zapuseala care incepea sa fie tot mai chinuitoare. Am fumat cocotat pe unul dintre caii de lemn ai unui carusel din preajma, aproape fara sa prind de veste ca s-a pornit o ploaie torentiala. Cand am realizat cum ploua, cu spume, am mers pe tabla de sah si am inceput sa mut piese, imi amintesc clar, cele albe. In scurt timp racoarea a ajuns pana la piele, iar parul, nefiresc de lung pentru un licean, mustea.
Imi amintesc destul de des ziua aceea. De ea se leaga o emotie pe care am trait-o o singura data in viata.
Astazi, intr-un fel destul de impersonal, piesele negre au mutat iar, insa sahul in ploaie a ramas in spate, departe. Piesele acelea, albe sau negre, au ramas niste simple himere.

I love this game

Uneori, amănuntele te fac
să nu mai ai îndoieli și să
spui din tot sufletul:


"I love this game!"

N-ai nevoie de foarte multe ca să fii fericit

S-a produs o premieră: mi-am dus copilul la prima petrecere la care eu nu particip. Doar l-am dus până la ușă, apoi m-am întors acasă. Recunosc, am avut o emoție pe care o definesc greu, am avut gânduri amestecate, m-au năpădit amintiri și m-au salvat speranțele pe care mi le-am făcut în ceea ce privește viitorul. Nu știu ce mi s-a citit pe față atunci când mă întorceam, dar totuși, nu am putut să nu fiu mândru că am apucat să trăiesc această zi.

Până să plecăm de la petrecere, în timpul somnului de prânz, eu am schimbat câteva vorbe pe chat-ul facebook cu o prietenă din perioada tinereții mele foarte crudă, aproape verde. Ne-am amintit cu emoție despre o petrecere din trecut, de o rochița albă cu buline pe care ea o purta, iar tot acest dialog avea loc în comentariile fotografiei fiicei ei, care are aceeași vârstă cu copilul meu. Timpul ne-a luat-o înainte!

Astăzi, Ștefan nu are nevoie de foarte multe, și nici eu!

Stare de spirit

Să fie iarna care trece, să fie primăvara care se lasă aşteptată, îmi trebuie câte o doză de optimism pentru a merge mai departe. Arcadia ne-a transmis o sfârşeală teribilă. Aşa ne-am hotărât să o chemăm la o cântare...

Dansul ardeiului iute

A fost una dintre vedetele casei noastre, tocmai datorită formei cu care l-a înzestrat natura. L-am studiat mult, înainte să-i dăm fireasca întrebuinţare. Acum trăieşte prin aceste fotografii, amintire palidă a unui dans pe nişte poante vegetale.

Şi nici nu ştim dacă ar fi putut să spere la o soartă mai bună decât aceasta!

Big gun

Hotarat lucru, traim intr-o lume in care “marimea conteaza”. Vedem asta la tot pasul.

Asa cum am povestit, ne aflam in plina “scoala de vara”. Proiectul nostru, care se bazeaza pe rabdare si bunsimt, nu se desfasoara dupa norme metodologice si nu are o programa. Noi suntem si educatori, si pedagogi (daca nu este pleonasm), suntem si asistenti medicali, si bibliotecari ai “scolii de vara”. Ba chiar, uneori, suntem si noi cursanti. S-au adunat atat de multe povesti legate de lectiile pe care le facem.

Si totusi, intamplarile cele mai relevante, mai duioase, mai pline de incarcatura sunt tot cele in care cei doi cursanti au descoperiri comune, doar ale lor. Simple momente de viata!

Yes, is real, it’s the BIG GUN !

Copilul si durerea

Pentru fiecare parinte exista un chip al bucuriei: propriul copil inflorit in zambet. Copilul care doarme tihnit, fara sa-i pese de problemele celor mari, copilul care isi doreste tot ceea ce exista pe lume.

Exista si parinti pentru care aceasta enumerare s-a transformat in suspin. Pentru ca am vrut sa vad ce se scrie pe alte bloguri despre aceasta zi, am folosit un motor de cautare ( google ). Cuvintele cheie au fost optimiste, insa, ochii mi-au cazut pe un sait care mi-a taiat respiratia. Mi-am dat seama cat de fragila este linia de demarcatie intre agonie si extaz.

M-am intristat!

Cand eram copil, urmaream cu regularitate “Teleenciclopedia”. Intr-o seara de sambata, inainte de culcare, am urmarit un film foarte scurt, in care se afirma ca o ehipa de medici renumiti au ajuns la concluzia ca unul din patru oameni dezvolta o forma de cancer. Am fost socat! Noi eram patru: mama, tata si doi copii!
Un an mai tarziu, mama murea din exact acest motiv. La distanta de douazeci si cinci de ani, tot datorita unei cauze asemanatoare, pleca si tata.

Am cautat cele doua boli, tot cu “google”. Am cotrobait prin multe cotloane, am insistat.
Intamplarea a facut sa gasesc un blog, facut special pentru a ajuta la intelegerea bolii, in chiar ziua in care a pornit la drum: "tot ce (nu) ai vrut să ştii … despre cancer"


Va rog sa va ganditi, dar mai ales sa incercati sa faceti ceva pentru acesti copii. Cred ca si o simpla rugaciune este mai mult decat nimic.

Stiinta blogaritului cu cap...

Chiar daca seamana cu alintul unei mironosite de la pension, este foarte adevarat ca acest blog este creeat si intretinut prin "sfanta metoda a incercarilor repetate". Pentru ca nu am avut acces la internet mai toata saptamana trecuta si pentru ca nu am mai postat nimic, in aceasta dimineata ne-am asezat din nou la calculator...... acasa! (nicaieri nu este mai bine!).

Si ca sa avem de treaba, ne-am inscris ca fiind proprii urmaritori ai blogului nostru. Acesta ar fi unul dintre motivele pentru care nu prea am avea dreptul sa ne amuzam pe seama cainelui care se roteste in jurul cozii. Asta o sa facem si noi, pana o sa ne dumirim cum putem sa ne autoeliminam din propria lista.

Oricum ar fi, faptul ca am deschis blogaria de putin timp ne face sa avem parte de mai multa ingaduinta din partea celor care se hotarasc sa ne viziteze.

Vrem sa fim cititori

Am reinceput lectiile! In urma cu aproape un an, reuseam performanta de a recunoaste douazeci si una de litere din douazeci si sapte. Pentru ca am simtit ca a slabit interesul, iar exercitiile incepusera sa fie mai dificile, am cautat alte lucruri potrivite invatarii. Nu o sa fortam nici acum, insa, vrem sa fim cititori, cat mai repede cu putinta. Se pare ca acum sunt sanse mai mari sa pastram cadenta. Zilele trecute am avut o discutie despre desenele pe care poate sa le vada la calculator si felul in care le gasesc. Pare sa fi inteles si el ca doar daca stiu literele pot sa fac asta.
Lectiile dureaza putin, uneori, cateva minute.
Cu toate acestea am reusin sa scriem (impreuna) cateva cuvinte.
Eu sant foarte fericit pentru ca ii sta creionul in mana foarte natural.
Sa fie intr-un ceas bun!

Cum cresti un copil viguros, deprins cu greul

Din cate imi amintesc, tata nu a facut asa ceva. Insa, la trei ani, nu este sigur ca memoria nu te inseala!



Desi pare periculos, nu este decat amuzant!