Tipograful.ro si povestea din trecut

Mi s-a intamplat in copilarie sa merg intr-o vizita cu clasa intr-o tipografie, iar evenimentul a reusit sa-mi marcheze pentru tot restul vietii intelegerea notiunii de respect pentru cuvantul scris, mai ales cel tiparit prin efortul si chiar sacrificiul celor care culegeau cu pretul propriei sanatati silabele de plumb ale tiparnitelor traditionale.
Imi amintesc foarte clar o incapere din subsolul cladirii, in care se aflau cativa oameni pe care i-am simtit din prima clipa ciudati, fara sa realizez defapt ce anume ii deosebea de ceilalti. Aparent normali, intre ei nu puteai sa nu te simti straniu, cu atat mai mult cu cat nu puteai realiza imediat ce ii deosebea de ceilalti oameni. Iar asta facea ca intalnirea sa fie apasatoare. Cu cuvinte blande, cel mai batran dintre ei ne explica asa cum putea el mai bine cum a inceput meseria aceasta, cat de mult ii placea, alte lucruri banale... Stiu sigur ca nu ii urmaream cu atentie discursul sau legat de placerea cu care muncea. Simteam ca ma minte, ca ceva exista in spatele povestii sale.
Apoi, chiar inainte sa parasim acea incapere de subsol, am realizat motivul pentru care seful omenilor care culegeau literele de plumb ma intriga: culoarea pielii lui, la fel ca si a celorlalti subalterni ai sai, era nefireasca, ei toti aratand ca niste stafii . Aveam sa aflu mai tarziu ca aceasta se datora intoxicarii cronice cu plumb, saturnismul.
In urma cu putin timp, la invitatia unui tipograf, am vizitat o tipografie moderna. M-a purtat peste tot, cu dorinta de a ma ajuta sa inteleg cat mai mult despre activitatea sa si pentru a putea sa vin cu idei legate de site-ul pe care urma sa i-l fac. In timp ce el imi explica cu lux de amanunte felul in care sunt realizate acum tipariturile, fie ca ele urmeaza sa fie carte, brosura, flyer, pliant sau simpla eticheta. Fara sa-i spun nimic, mereu imi revenea in fata imaginea celuilalt povestitor, obligandu-ma sa fac o comparatie peste timp...
Am fost tentat sa-i spun povestea mea din trecut, insa am cazut pana la urma prada propriilor ganduri si amintiri. Tiparnita a murit complet in era digitala, iar cei care alcatuiau cuvintele de plumb s-au prapadit si ei, cei mai multi la modul concret.
Pentru cei curiosi, tipograful.ro este rezultatul efortului a ceea ce numim noi Sodera, mica si modesta noastra intreprindere. Alte vremuri!

Altă Americă a ogarului cenușiu

Multi dintre cei de varsta mea au citit in copilarie "America ogarului cenusiu", cartea lui Romulus Rusan (as spune eu in egala masura si a sotiei lui, Ana Blandiana). Dealtfel, franturi ale calatoriei celor doi pe continentul american po fi intalnite si intr-o alta carte de exceptie, "Orase de silabe", in care Otilia Valeria Coman, numele adevarat al scriitoarei, povesteste cu imens har despre amanuntele care dau culoare locurilor prin care omul este numai trecator.
De putin timp, cateva saptamani, port foarte des discutii cu un roman pe care viata l-a dus peste ocean. Acolo strabate in lung si lat continentul cu camiomul sau. Asa isi castiga painea Petru Mironescu, amicul meu virtual, iar de pe drum simte nevoia sa mai schimbe cate o vorba cu cineva si de multe ori face asta si cu mine.
Uneori, mai trimite dintre fotografiile pe care le face din goana "truck"-ului sau, unele absolut remarcabile, imagini care te pun in situatia sa iti doresti si tu sa ajungi si sa vezi cu ochii tai.
Totusi, dintre multe imaginile trimise, una m-a atins la suflet. Intr-un loc prin care i se intampla sa treaca ceva mai des, in drumul spre casa, Petru a fotografiat o masina care asteapta de doi sau trei ani ca cel care a abandonat-o sa isi aminteasca de ea si sa se intoarca ca sa o ia. Nu stiu ce marca este, nu stiu nici starea tehnica, nici estetica in care se afla, insa de atunci ea imi tot revine in minte. Pur si simplu nu pot sa ma abtin sa mi-o doresc, cu toate ca distanta la care se afla transforma acest vis intr-o nebunie.
In aceasta dimineata am realizat in somn ca visam la camioneta abandonata. Amestecul de vis si realitate a avut iz amar si cu cat se apropia momentul trezirii depline, dezamagirea isi facea tot mai mult loc in sufletul meu. Viata este o suma de aspiratii intangibile, insa visul poate sa sparga orice granita, poate sa bata toate distantele.
"Cand nu am un lucru, mi-l fac vis si atunci este ca si cum l-as avea" (Catalin Bursaci)

Prima carie, la clinicaimplant.ro

Aproape ca a devenit un obicei ca fiecare sosire in Galati sa presupuna si vizitarea cabinetului stomatologic al prietenului nostru, doctorul Neculai Pamfile. Fiind atat de apropiati cu omul, mai mai ales cu medicul, nu a fost greu ca sa-l convingem pe tanarul pacient sa isi faca un control de rutina, iar supriza a fost aceea ca am descoperit o carie micuta.
Cu rabdare, dar mai ales cu mult tact, aceasta interventie a parut o joaca de copil, Nicu reusind sa-i transmita copilului acea liniste, acea incredere care sa-l faca sa urce in unit, sa deschida gura si sa accepte tratamentul. Obisnuit cu interventiile grele de implant dentar pe care le face cu regularitate, in cateva momente de destindere, medicul stomatolog si-a exersat si capacitatile de pediatru.
Da, asa am descoperit noi si am tratat prima carie la "dintii de lapte".

Ce ducem acasa

Nici noi nu mai stim. Am asistat la un meci mai mult decat dezamagitor, cel jucat cu CFR Cluj, marcat de gafe aproape incredibile ale unor jucatori care in urma cu doua sezoane faceau adevarate minuni, intr-o discretie ireala. Echipa juca serios, eficient, avea idei si rezultate concrete. Era pe val.
Cu siguranta este in firea lucrurilor ca suisul sa aiba si coboras, insa ceea ce se vede in acest moment la Otelul Galati seamana mai mult cu o prabusire a unui avion de lupta, cu scufundarea unei corabii care stia, putea, sa isi tina calea, in ciuda tuturor stihiilor abatute asupra-i.

Ne-au ramas in minte scenele din finalul meciului Otelul Galati - CFR Cluj in care debandada din cadrul clubului a iesit la iveala si a fost mai mult decat evidenta: la ciocnirea dintre Cristian Sarghi si Sergiu Costin, extrem de serioasa si care putea avea urmari dramatice, accesul ambulantei pe teren s-a putut face abia dupa cateva minute, timp in care sansa la viata a insemnat prezenta de spirit a unuia dintre cei care au patruns pe teren. Pentru o fosta campioana, un club care a respirat aerul din Champions League, aceasta intamplare poate sa aiba semnificatia dezastrului iminent.
La cateva zile dupa aceste evenimente am mers la unul dintre antrenamentele de pe terenul de joc. Atmosfera apasatoare facea din acest spectacol ad-hoc un exercitiu de rezistenta la stres. Se vedea cu ochiul liber ca o etapa s-a incheiat si ca este nevoie de o schimbare, dar nu una facut doar de dragul schimbarii. Cocotat pe o pasarela, privind inspre jucatorii din teren, unul dintre cei mai inflacarati suporteri ai lor a pus o intrebare mai actuala si mai justificata decat oricand: "Ce-i cu voi?"
Acum cateva minute am aflat ca neamtul a plecat. Cu toata tristetea pe care o resimtim, cum am putea sa nu-i multumim lui Dorinel Munteanu? Cand o sa mai putem sa ducem acasa bucuria unei victorii, speranta unei noi reusite?

93 miles from to the sun

Mereu in fuga, mereu prea putin atenti la detalii. Mereu nemultumiti si mahniti. Meritam altceva, mai bun, mai altfel. Mereu meritam doar sa primim!
Ultimele zile mi-au fost grele si au existat momente in care aproape ca am fost decis sa renunt la orice. Mi se parea ca puterile imi sunt cu totul depasite si ca trebuie sa intru intr-o letargie autoindusa, ca forma de autoprotectie minimala.
Adevarat, am gasit de fiecare data puterea sa depasesc acele momente, insa ma ingrijoreaza frecventa lor tot mai mare, agresivitatea cu care imi ataca filonul cel mai intim al rabdarii, al echilibrului meu mental.
Privesc tot mai preocupat in jur si nu imi place ceea ce vad. Semnele care mi se arata nu imi par a fi bune. Oamenii sunt tot mai surzi la probemele altora, tot mai capabili de orice pentru a le rezolva pe ale lor, fara remuscari, fara vreo minima apasare.
In astfel de momente ma intreb daca este posibil ca numai eu sa simt ca am intrat intr-un proces de alienare sau si alti traiesc momente asemanatoare?
In lumea asta meschina, la ceas de seara, cineva mi-a trimis un gand despre lucrurile pe care nu le putem cuprinde si care mi-a amintit ca drumul este important, apoi m-a facut sa pun capul pe perna putin mai linistit. In seara asta!

Mândria mea

Santem de o saptamana la Galati, incercand sa rezolvam probleme pe care prea multa vreme le-am tot tras sub pres. Cu nervii intinsi la maxim, locuind intr-o casa care si-a pierdut caldura unui acasa, am cautat sa ne pastram programul obisnuit chiar si atunci cand acest lucru a parut de-a dreptul imposibil. Poate ca tocmai asta ne face sa pasim mai departe.
Oricat as vrea ca fiul meu sa creasca avand convingerea ca si acesta este orasul lui, constat cu tristete cum fiecare sosire adauga unca un dram de dezamagire, poate chiar dezgust. Cu siguranta, exista si o componenta subiectiva, insa mai cred ca tocmai ea ma obliga sa vad ca putregaiul se intinde cu o viteza incredibila, ca statul este intr-o metastaza evidenta. Am vazut cozi interminabile, oameni imbulzindu-se la ghisee, impartindu-si insulte. Nu poti sa nu constati avantajele statului tot mai modern...
Asemeni unui suferind incurabil, seara de seara, eu mi-am primit analgesicul: ne-am antrenat sarguincios in curtea scolii 28, altadata etalon al invatamntului galatean. Totusi, momentele cele mai dragi mi-au fost acelea in care strabateam drumul de acasa pana la teren, tantosi precum niste cocosi pusi pe cele mai teribile lupte. Priveam din spate si simteam atata bucurie. Copilul meu purta cu imensa mandrie culorile si insemnele clubului orasului in care eu m-am nascut, iar eu, naiv incurabil, gandeam la ziua in care (poate) se va intoarce aici ca sa fie profet, bineinteles, in sport.
In acele momente, am fost iar tentat sa spun ca orasul este frumos.

Cartea de rugaciuni

Zilele trecute am participat la oficierea unei casatorii cu iz ecumenic, in sensul ca doi preoti ale unor confesiuni diferite s-au alaturat ca sa slujeasca doi tineri, sa le fie martori faptuitori ai legarii celor doua destine, dincolo de convenientele apartenentei la niste comunitati religioase diferite.
Privita de sus, slujba oficiata intr-o limba complet straina mie, a fost un spectacol al paradoxului vietii. De multe ori, momentlele importante pentru unii, poate chiar definitorii, se petrec intr-un anonimat incredibil, amestecate cu rutina unor straini complet indiferenti la aproapele lor.
Am stat si am privit, am ascultat orga, am deslusit momente de rumoare in sala. Nu stiu nimic despre tinerii care si-au promis sa fie un singur cuget, nu cred ca am sa-i mai intalnesc macar o singura data in viata, dar stiu ca atunci, in acele momente in care spaima lor retinuta nu putea fi ascunsa, m-am rugat pret de cateva secunde pentru ei, necunoscutii. Priviti de dupa cartea de rugaciuni, pareau ca ei sunt chemati sa duca lumea mai departe, indiferent de incercarile care i-ar astepta. Erau frumosi si inconstienti, insa se tineau de mana cu incredere. Doar pe ei se aveau...

Frumosi au fost anii aceia

Acum cateva minute m-am regasit intr-o fotografie pe care eu am pierdut-o, undeva intre nenumaratele mele mutari. Am revazut-o cu sentimente contradictorii, cu greu oprindu-ma a-mi face reprosuri pe care (oricum) le-as declara imediat ridicole.
Imbatranesc tocmai pentru ca aceste amintiri incep sa mi se para straine, asemeni unor secvente dintr-un film care mi-a placut la un moment dat, dar pe care l-am cam uitat.
Am ratacit anii aceia in care credeam ca nimic nu ma poate atinge, ca orice nenorocire poate fi luata in piept. Aveam timp, puteam sa repar orice. Eram trufas, uneori nedrept, dar tineretea imi punea pe chip o frumusete pe care nu o constientizam. Eram un Adonis fara sa stiu si aveam o modestie inconstienta. Astazi nu as mai gresi la fel.
Tarziu am aflat, asta era o axioma doar pentru ca eram licean!

Bombe cu ceas

Nu cred ca mi se pare, nu cred ca perceptia mi-a fost atat de grav dereglata incat sa accept ca doar mi se pare: traiesc intre oameni gri, cu zambetul definitiv sters de pe fete, tot mai agresivi in a-si scoate in fata propriile nenoriciri, tot mai indiferenti la dramele altora.

Am copilarit intr-un bloc dintr-un cartier muncitoresc, marea majoritate a locatarilor fiind la primele generatii urbane, iar filonul vietii de la tara facea parte din existenta lor, ii purtau grija si se mandreau cu asta. Imi amintesc cu imensa placere faptul ca pe palierul nostru erau patru apartamente si in fiecare dintre ele erau mai multi copii. Nici macar una dintre aceste usi nu se inchidea peste zi, iar noi puteam intra nestingheriti in fiecare dintre ele, de cele mai multe ori chiar fara sa sunam. Bagam pur si simplu capul pe usa si cautam din priviri pe cineva care sa ne ajute sa rezolvam problema pe care o aveam. Asa era atunci si cu toate acestea hotiile erau cu mult mai putine.
De multe ori ma intre unde a disparut lumea aceea? Ce sanse mai exista acum ca sa poti sa iti lasi copilul la joaca in jurul blocului, eventual si cu o cheie legata de gat?
Poate ca nu am dreptate, insa mie mi se pare ca am ajuns sa traim tot mai meschin, preocupati doar de grijile noastre, insensibili la orice unda de suferinta care ne-ar atinge. Nu ne mai intereseaza interferentele decat in masura in care acestea ar putea sa ne mai aduca ceva prin conturi, prin frigider sau prin pahar. Nici macar valoarea concreta nu mei este atat de importanta, cat sensul in care are loc transferul. Aceptam orice aproape, numai sa nu platim.
Mi se intampla foarte des sa imi pun o intrebare la care imi este si teama sa incerc sa dau un raspuns: oare cati dintre cei pe care ii intalnesc zilnic pe strada traiesc aceeasi tensiune cu a mea in timp ce asista zilnic la propagarea in masa egoismului, a "eu"-lui dezbracat de orice urma de caracter. Adeseori ma simt ca o bomba cu ceas, ca un ostatic condamnat sa tina in mana o grenada careia cineva i-a scos siguranta. Cat am sa mai pot sa rezist, sau si mai grav, cat am sa-mi mai doresc eu sa rezist? Sau poate doar obligatiile ma mai mobilizeaza?
Lumea mea este tot mai greu de recunoscut, s-a umplut de bombe cu ceas, fara ca eu sa mai pot sa mai schimb ceva, fara ca sa mai pot sa mai fug.

Running free for Ethiopia - Akila Abebe

Povestile nu se nasc singure. Ele au nevoie de un filon, de o vana a intamplarii pe care apoi folclorul sa o transforme in pilda, in ideal. Si mai au nevoie sa nu intalneascain drumul lor ticalosi.
In urma cu mai bine de jumatate de secol, la Olimpiada de la Roma (ce coincidenta!), in chiar proba emblema a olimpismului se petrecea una dintre cele mai emotionante intamplari ale sportului modern, tot mai dependent de ultimele descoperiri tehnice. Un tanar etiopian se aseza la startul probei de maraton incercand sa isi gaseasca o pozitie cat mai avantajoasa in pluton.

Privit intre concurenti, in gramada, nu avea nimic in plus sau in minus fata de ceilalti. Era la fel ca toti cei care venisera acolo ca sa isi depaseasca limitele.
Abia mai tarziu, atunci cand cursa si-a cernut neghina, diferenta a putut fi remarcata: in cursa se afla un alergator descult, iar camerele de luat vederi au inceput sa il urmareasca insistent.
La finalul cursei, alergatorul cu picioarele goale avea sa castige cursa si sa isi aseze cununa de lauri pe frunte, fara ca sa stie ca ceea ce a realizat el in acele momente era mai mult decat o simpla cursa castigata. Era momentul in care copiii din tara sa incepeau sa creada ca si ei pot, ca saracia nu este o piedica peste care nu se poate trece, iar rezultatele s-au vazut in anii care au urmat. El nu avea de unde sa stie ca fotografia sa urma sa impanzeasca lumea si ca urma sa fie dat ca exemplu pentru intregi generatii. Am si acum in minte imaginea lui de pe peretele vestiarului de la scoala sportiva din Galati, o fotografie decupata dintr-o revista si apoi lipita pe un carton, agatata pe un perete. Antrenorul ni-l arata cu degetul si ne spunea ca pentru a invinge in sport nu trebuie decat sa vrei si sa crezi.
In 1960, la Olimpiada de la Roma, Bikila Abebe a fost cel care a intrat in cetete cu vestea "Am invins!", insa nu a cazut rapus de efortul sau, ci a reusit sa isi transforme numele intr-una dine cele mai frumoase legende ale olimpismului din toate timpurile.
Oare de ce sunt patate aceste imagini ale completei daruiri in numele celor cinci cercuri cu magarii ale unor arbitri corupti, aserviti complet intereselor comerciale de moment? Cati copii ar putea lasa spada din mana vazand ca munca ta zilnica de ani de zile poate fi aruncata la cos intr-o secunda, intr-o complicitate generala abjecta. Omul a evoluat mai ales pentru ca a gasit puterea si determinarea de a-si corecta greselile, iar Shin A Lam, sportiva din Coreea de Sud care a fost furata in vazul a miliarde de oameni nu este decat o sansa pierduta de a evolua inca putin. Stiam ca ceea ce este facut de mana omului poate fi si desfacut, iar in acest caz nu exista niciun dubiu, afara de ticalosia oamenilor, a catorva arbitri care au ucis miseleste un posibil campion, o posibila noua legenda, un posibil alt Bikila Abebe....
Sint convins, Shin A Lam are toate sansele sa-si piarda credinta ca nu trebuie decat "sa vrei si sa crezi", cu atat mai mult cu cat a refuzat sa primeasca o medalie inventata de CIO doar ca sa-i inchida gura, dar mai ales ca sa-i prosteasca pe cei care au vazut himerele pe care se sprijina.
.

Mainile Alexandrei

Aseara ne-am schimbat programul obisnuit si am plecat la plimbare prin cartier ca sa o intalnim pentru prima data pe Alexandra, o fetita care abia a trecut de varsta de o luna.
Am profitat de ocazie si am facut si cateva fotografii care sa aminteasca de acest moment. Peste ani, el ar putea sa capete semnificatii imposibil de banuit macar in acest moment, sau ar putea sa cada prada hazardului care uneste si desparte destinele.

Si am mai facut ceva care speram sa ii poarte noroc. In zona in care nu ne-am abandonat radacinile exista obiceiul ca atunci cand vezi prima data un copil abia nascut "sa-i pui un banut de argint la caciulita", cu gandul ca acest gest ii va aduce mai tarziu prosperitatea. Am facut si noi asta, cu speranta si cu mare bucurie.
Si acum, dupa o noapte intreaga, tot mai vad in fata ochilor doua maini incredibil de mici. Oare cand au crescut atat de mult mainile noastre?
.

Shin A Lim - "sa vrei si sa crezi!"

Nimanui nu pare sa-i pese ca sub privirile a sute de milioane de ochi consternati de tupeul fatis, o mana de ticalosi deghizati in garanti ai spiritului olimpic au macelarit visul de marire a unui sportiv care a crezut ca este suficient "sa vrei si sa crezi". Nimic nu a putut sa-i induplece si sa savarseasca un act de dreptate, fie si in al doisprezecelea ceas, adica sa recunoasca faptul ca ticalosiei lor nu merita sa-i fie subordonat spiritul olimpic. Cu un imens cinism, asemeni unor ucigasi cu simbrie, arbirii unei probe de spada au savarsit una dintre cele mai mari magarii din istoria olimpismului, luptand efectiv impotriva unui combatant care nu se lasase infrant, care luptase pentru victoria sa.
Shin A Lam a castigat pe plansa, insa a fost rapusa de pumnalul pe care chiar arbitrii i l-au infipt pe la spate. S-a dovedit ca nu trebuia sa isi invinga numai adversarul, ci si pe judecatori.
Poate ca nu ar trebui ca si Comitetului Internaţional Olimpic sa adopte aceeasi atitudine imbecila si sa repare raul facut, indiferent daca asta ar insemna reluarea probei din exact acel moment. Costurile ar fi infinit mai mici decat acelea care vor trebui platite pentru ca ochii copiilor care au vazut intamplarea nu pot uita. Cu ce tragere de inima vor mai incerca sa se pregateasca pentru olimpiadele viitoare daca ei vor avea dovada concreta a faptului ca nu este suficient "sa vrei si sa crezi"?
Stiu ca este utopic si ca exista sansa ca Shin A Lam sa nu mai fie capabila de nimic, sa nu mai fie capabila sa mai obtina nici macar un punct, insa reparatia aceasta, venita oricat de tarziu, i-ar reda sansa unui echilibru, poate chiar puterea de a se pregati pentru viitoarea olimpiada. 
Insa CIO nu este cu nimic mai presus decat arbitrii care o slujesc si va alege varianta comoda. Audientele justifica ORICE!

...chiar si transformarea celor cinci cercuri olimpice in in simple gauri si atat!

.

Gandul ascuns

Nu mi-am mai visat parintii de foarte mult timp, dar mai ales nu mai stiu cand s-a intamplat ultima data sa-i visez impreuna, sa mi se arate deodata. Poate tocmai acesta este motivul pentru care am considerat acest vis un semn, o incurajare venita tocmai pentru ca am mare nevoie de ea.
De o buna bucata de timp simt cum problemele incep sa ma copleseasca in asemenea masura incat imi vine sa abandonez, sa capitulez neconditionat. Ma simt prins intr-un vartej care nu imi mai lasa nicio sansa, ma trage catre un adanc tot mai intunecat. Poate ca mama si tata simt asta, poate ca isi reproseaza neputinta de a ma salva inca o data, asa cum o faceau atunci cand eram copil, copilul lor. Nu stiu cat am visat, dar stiu ca atunci cand m-am trezit inca mai pastram in suflet acel sentiment de liniste, de siguranta... parintii mei ma vegheaza, deci nimic rau nu mi se poate intampla.
Acum, deja reintors la concretul cotidian, imi dau seama ca nimic nu s-a schimbat, ca nu imi merge cu nimic mai bine, insa am regasit puterea de a nu-i arata copilului meu faptul ca sint atat de dezamagit de tot ceea ce vad in jur. Chiar si cu pacatul de a-l minti uneori, el trebuie sa creasca mai mult decat convins ca tata ii este mereu in spate, pregatit sa-i intinda mana atunci cand isi pierde echilibru, sa-l salveze de la nenorocire, sa-i corecteze greselile fara sa-l pedepseasca.
Eu cred ca numai asa, peste ani, o sa-mi ramana deschisa calea visului lui viitor, in care sa pot sa-i luminez intunecatele cai exact atunci cand va avea mai multa nevoie, asa, precum parintii mei in aceasta noapte veghindu-mi somnul chinuit de o apocalipsa greu de deslusit, tinandu-mi cu ochii inlacrimati gandurile in palmele lor, potolindu-le.

Dimineti pe o banca de pe aleea Busuiocului

Este in firea omului sa se planga de ceea ce i se intampla, chiar daca altii il invidiaza. Poate ca asa si trebuie sa se intample, sa ne vrem mereu mai mult, sa ne caznim pentru toate cele pe care ni le dorim, sa suferim atunci cand avem dezamagiri sau sa fim trufasi cand izbandim.
In fiecare dimineata, in minutele care se aduna si care incep sa dea forma unei constructii viitoare, eu am momentele mele de relativa liniste, in care chiar si dezamagirile para fi doar etape necesare obtinerii unor viitoare recunoasteri. Pe aleea Busuiocului, pe o banca de lemn, privesc cum zi de zi soarele se catara cu tenacitate, cu o impasibila rigurozitate pe cer. Este liniste, atat de liniste incat se aud vocile celor care in blocul din spatele acestei banci poarta discutii sterile, la cafeaua de dimineata. Trecatorii, munciti de gandurile lor, tulbura tihna diminetii doar cu cate un pas tarait.
Imi este drag locul acesta si imi este tot mai necesar. Aici, dimineata de dimineata mi se randuiesc gandurile, imi renasc multe dintre sperante. Aici, aproape nestiut de nimeni, bateriile mele se reincarca si ma fac sa iau in piept o noua zi. Imi este de fiecare data alaturi "Cainele Bun".

Primul antrenament pe ploaie

In aceasta dimineata a plouat, marunt, totusi hotarat. Dupa iesirea de la lectia de pian am pornit fara convingere catre terenul sintetic pe care au loc antrenamentele clubului "Speranta". Credeam ca o sa facem o plimbare prin ploaie, iar acolo o sa avem parte de o scurta "sedinta tehnica" din picioare, apoi o sa ne intoarcem agale catre casa.

Surpriza cea mare a fost aceea ca la teren venisera inca patru coechipieri mai mult decat hotarati sa se antreneze, chiar daca apa mustea pe suprafata sintetica. Am asistat la un antrenament aproape obisnuit, doar ca a fost facut cu piticii uzi pana la piele...

Sincer, in ciuda grijilor pe care mi le-am facut, mi s-a umplut sufletul de bucurie sa vad atata determinare, atata dorinta de joc. Daca acestea se transforma intr-o trasatura de caracter, iar tenacitatea acestor copii se va cali, o sa-i vedem transformandu-se in niste luptatori veritabili, in campioni.

Eu cred ca alta cale nu exista. Munca este secretul, mai ales daca faci din aceasta o placere.
.