Lutierul Simon, sau prima lecție de vioară

Puține dintre meșteșugurile cu care un om își poate câștiga existența de zi cu zi sunt ele însele o artă, o artă fără de care cei dăruiți de Dumnezeu cu harul întâmplării sunetelor nu ar putea să își cultive, iar apoi să își pună în valoare măiestria.

Sâmbătă, într-o dimineață geroasă de februarie, am luat calea spre orașul în care lemnul reușește să își depășească în modul cel mai fabulos propria condiție. Spărgând toate tiparele dintre lemnul anost, demn de a satisface cine știe ce nevoie imediată, și trecând în rândul cuvântătoarelor, instrumentele care se nasc în Reghin reușesc să îi dea acestui oraș un parfum aparte, parfumul unei permanente renașteri a speranței, a dorinței de a răzbate prin cinste și tenacitate.


Vioara pe care am căpătat-o în cursul săptămânii trecute nu a fost niciodată o valoare în sine, ea născându-se în același oraș, în urmă cu mai bine de patruzeci de ani. Din nefericire, soarta se pare că nu i-a permis să năzuiască la condiția firească a unui instrument muzical atât de gingaș și de delicat. Judecând după felul în care se prezența, oricine și-ar fi putut da seama că a avut o viață grea, dohttp://www.blogger.com/img/blank.gifvezile fiind pe chiar trupul ei firav de vioară micuță, copilărească. Era cu alte cuvinte inutilizabilă!

Am ajuns în atelierul lutierului Călin Simon, cel care ne-a așteptat și primit în micul său univers. Aflată într-o remiză a propriei case, mica încăpere în care ne-a invitat arată ca un loc plin de tihnă, ca un loc în care lemnul are răgazul împăcării cu sine, înaintea sacrificiului menit a-l transforma în cutia de rezonanță a sufletelor care își vor găsi alinarea sau poate bucuria în muzica viitorului instrument.

Imediat ce a luat în mână instrumentul nostru a zâmbit și ne-a spus direct, fără menajamente, că vioară aceea nu merită efortul de a fi readusă la viață, că valoarea reparației nu s-ar justifica. Și totuși, l-am rugat să o facă, cu toate că nu știm dacă noi îi putem oferi o soartă mai bună decât prima. Așa, din vorbă în vorbă, am ajuns să aflăm că meșteșugul acesta se pierde, că nu mai poate ține pasul cu tehnologia. Automatizarea proceselor, apariția mașinilor tot mai complexe, nevoia de productivitate tot mai mare face ca lutierul tradițional să fie plasat într-un paradox tot mai cinic: deși valoarea muncii sale crește tot mai mult, cererea pentru aceste instrumente executate manual este tot mai scăzută, în special din cauza abundenței produselor industriale.

Ne-a vorbit cu plăcere despre meseria sa, despre bucuriile meșteșugarului deprins cu liniștea molcomă a atelierului său, ne-a arătat instrumentele pe care le-a lucrat, sau pe cele pe care abia acum le plănuia, simple lemne stivuite pe un raft. Între ele, de voie, de nevoie, a primit și micuța noastră vioară.

Poate că nu o să ajungem niciodată să învățăm să cântăm și la vioară, însă acest exercițiu de salvare o să rămână în mintea viitorului (posibil) artist, iar vizita făcută în atelierul lutierului o să fie că o “primă lecție de vioară”, aceea a recuperării instrumentului și a reintroducerii lui în "sunetul muzicii".