S-a găsit un măcar un om...

...care să aprindă o mână de lumânări și să pună câteva flori alături de fotografia lui Adrian Păunescu, pe peretele meschin al unei pizzerii din centrul orașului Târgu Mureș. Nu îl cunosc, însă doresc să îi mulțumesc pentru gestul său simplu, omenesc.



“Va fi interesantă postumitatea mea. Vor fi, desigur, şi uitări, vor apărea şi atacuri nedrepte, dar scrisul meu se va despovăra de biografia autorului, în circulaţia lui printre oameni. Nu-mi pot închipui propria mea moarte şi nici nu cred că ea e o trecere de zid. Aş fi fost curios să ştiu totuşi ce iarbă va răsări, în timp, pe mormântul meu…”

"Pentru un om, sub cer, e prea târziu"

Mă uit cu stupoare împrejur și mi se pare că este nefiresc de multă liniște în această zi în care se împlinește primul an de la punctul pus vieții de către unul dintre cei mai controversați oameni de spirit românesc. Adrian Păunescu a fost unul dintre numele care au ifluențat major vremurile prin care a trecut, a trăit și a luptat pentru convingerile sale, uneori chiar și împotriva unor ipotetice evidențe.

Atât de multe nume îi datorează rezonanța pe care și-au căpătat-o în cadrul Cenaclului Flacăra. Oare nu mai este creștinește să vorbești răposatul numai de bine? Unde sunt cei care ar trebui să-i pomenească numele, fie și numai la comemorări?

Sau poate doar Nichita....

Motivul - 29

Peste două zile pornim din nou la drum, tot la Galați.

Ca de fiecare dată, căutăm să rezolvăm cât mai multe dintre problemele care ne mai leagă de orașul copilăriei mele. Printre ele se află și noul termen în procesul de succesiune care pare să nu se mai termine, grație unui șir de abuzuri ale unor oameni plătiți să fie imparțiali. Cu atât mai mult cu cât și-au făcut școlile pe banii celor ale căror cause le judecă, ba chiar și acum trăiesc încasând salarii (și nu numai!) tot de la proștii pe care îi țin pe drumuri, îi tratează de sus și discreționar. Poate că despre asta o să mai povestim. Sistemul judiciar este mizerabil, iar văicăreală celor care mănâncă pâine de acolo mi se pare o dovadă de tupeu abject. Instanțele sunt îngropate în cazuri pe care deliberat le prelungesc cu bună știință, poate și pentru că magistrații sunt absolviți de răspunderea materială pentru mârlăniile pe care le fac, din greșeală sau din reacredință. În acest timp, tata așteaptă și acum să-i facem un loc pentru veșnica tihnă mai de bun simț.

Și totuși, mai important decât orice altceva, motivul principal al acestei călătorii este 29, o viață de om!

Pădurea toată-i un prăpăd

“Nici nu mai simt, nici nu mai văd
Pădurea-i toată un prăpăd
Mestecenii cu presimţiri
Se zbat în vânt ca nişte miri
Peste grădini un fum ciudat
Stăruie greu ca un oftat.
Mama-ntr-un colţ zâmbeşte stins
Ca un cireş de ani învins.
Durerea nu pot să mi-o sting
Şi tac şi nu vorbesc nimic.
Înstrăinarea şi-a înfipt
În piept cuţitu-i de argint.
Dar ştiu că taina asta grea
O înţelege numai ea.
Nu-i mai simt, nici nu-i mai văd,
Pădurea toată-i un prăpăd"

( În memoria lui Mircea Micu, după un an... )

Aşa a fost

Oră târzie, aproape de cumpăna nopţii, într-un salon de spital. Un bărbat suflă tot mai greu, tot mai rar. Mama îi este aproape, la fel ca atunci când aproape copilă fiind l-a adus pe lume în durerea amestecată cu spaima primului născut. La fel ca şi atunci, lacrimile îi curg pe obrazul schimbat de anii trecuţi, doar că acum este o altă durere, mai adâncă şi mai chinuitoare.
Apoi se aşterne o linişte aproape deplină, întreruptă numai de un suspin de mamă care îşi plânge puiul pierdut.

--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Oamenii sunt simpli trecători, de cele mai multe ori necunoscuţi. Cu toate acestea, unii reuşesc să ne câştige atenţia şi respectul.
Astăzi, la patru ani de la despărţire, le mulţumim tuturor celor care vor găsi câteva momente de tihnă în care să pomenească numele tatălui nostru,

Emil

Opiu

Simţi că aerul tău este mult prea puţin, că pieptul se blochează în mişcarea cea mai amplă de care este capabil pentru a-i face loc, pentru a-l primi, pe tot, fără să mai conteze nici durerea, nici spaima finalului. Roteşti ochii jur-împrejur cu speranţa unui ajutor sosit în ultima clipă, copiii pe care ţi-i ştii pe drumul către tine, aproape îi simţi cum se apropie şi te mai lupţi pentru încă o gură de aer pentru că fiecare secundă contează.
Apoi încep să se amestece culorile iar sunetele se comprimă într-unul singur, apăsător. Simţi resemnarea cum încearcă să îţi fie tovarăşă binevoitoare şi încerci să refaci firul tuturor bucuriilor tale, a nenorocirilor peste care ai trecut, al dezamăgirilor care au părut de atâtea ori de nereparat. Trec toate prin faţa ta, zâmbindu-ţi îngăduitor.
Apoi se perindă chipuri dragi care te îmbărbătează, te cheamă la ele şi îţi spun că de mult te aşteaptă. Nu i-ai mai văzut de foarte mult timp, însă nu s-au schimbat deloc. Oare cum de s-au strâns cu toţii?
Îţi spui că trebuie să păşeşti, să îţi izbăveşti cea mai cruntă dintre dureri, să laşi totul şi să porneşti pe acest drum care ţi se deschide, un drum care este numai al tău. Aproape că se întâmplă, că durerea dispare, că totul începe să fie ca atunci când stăteai la sânul mamei.

Şi totuşi, fără chiar să mai ştii de ce, te încordezi din nou şi cauţi să mai rupi încă o gură de aer, încă o secundă, doar pentru că îţi doreşti ca cei doi călători pe care îi aştepti să ajungă şi să te ţină de mână atunci când ai să faci pasul. Aşa le-ar fi tuturor mai uşor, dar mai ales ţie, părintele lor.

28

In urma cu douazeci si opt de ani, doi copii ajunsi in pragul adolescentei isi priveau mama stingandu-se, la fel de discret cum traise, intr-un apartament de la parterul unui bloc muncitoresc din Galati.
Acesta a fost motivul calatoriei noastre. Am venit sa-i pomenim numele, impreuna cu cei pentru care ea, inca, mai reprezinta ceva.
Maine pornim catre Bucuresti, cu speranta ca o sa il vedem pe Ozzy, iar el o sa ne cante "Mama, I'm coming home".

Usca totul in cale!

S-a pornit un vant care usca totul in cale!

Citeam cu regularitate blogul unui domn despre care nu stiam nimic. Nimic! Uneori posta texte pe gustul meu. Oricat de naiv as fi, nu pot sa spun ca nu remarcam si alcatuirea supermercantila, dar, daca ignoram “link si ping”, ramaneam cu ceva.

Imi pare foarte rau sa spun ca a reusit sa ma convinga ca este la fel ca si televiziunile care au regretat ca oamenii de la Clinceni au reusit sa aterizeze in siguranta. Pentru el, daca nu dai “link si ping” il ofensezi. Cica nu il saluti.

Am ales sa nu avem blogroll, chiar daca vorbesc si in numele copilului meu, proprietarul de drept al acestui blog. Situatia o sa se pastreze multa vreme de acum inainte. Le multumesc tuturor celor care au ales sa ma posteze in listele lor, dar, trebuie sa le spun, poate ca sunt datorii pe care nu am sa reusesc sa le platesc niciodata. In schimb, am sa incerc sa-mi educ copilul sa nu le uite si sa incerce, sa incerce, sa le achite. Daca o sa fie posibil. Asa ca, o sa ne multumim sa ne citim singuri si sa ne pinguim la fel, chiar daca nu stim la ce ne ajuta asta. Mercantilismul transformat in fetis nu il lasa sa inteleaga ca mai exista si "diletanti".

Aveam o postare despre o experienta interesanta, petrecuta astazi, la pranz. O lasam sa mai astepte, din respect pentru cel care blocheaza comentariile sustinute cu argumente, atunci cand ii explica faptul ca nu trebuie sa convinga ca el ar fi “sfanta treime”. Mai potrivit ar fi sa astepte sa-l ceara altii in aceasta calitate.
I-as pune un ping, insa nu stiu pe care virgule i-ar fi pe plac sa cada. Il astept sa ma "hacuiasca". Poate!

As mai fi scris si despre faptul ca a murit Blaga, acum niste ani. Dar nu a mai fost timp. Si nu a fost singurul.

Are cineva curaj sa comenteze?
.