

Apoi se perindă chipuri dragi care te îmbărbătează, te cheamă la ele şi îţi spun că de mult te aşteaptă. Nu i-ai mai văzut de foarte mult timp, însă nu s-au schimbat deloc. Oare cum de s-au strâns cu toţii?
Îţi spui că trebuie să păşeşti, să îţi izbăveşti cea mai cruntă dintre dureri, să laşi totul şi să porneşti pe acest drum care ţi se deschide, un drum care este numai al tău. Aproape că se întâmplă, că durerea dispare, că totul începe să fie ca atunci când stăteai la sânul mamei.
Şi totuşi, fără chiar să mai ştii de ce, te încordezi din nou şi cauţi să mai rupi încă o gură de aer, încă o secundă, doar pentru că îţi doreşti ca cei doi călători pe care îi aştepti să ajungă şi să te ţină de mână atunci când ai să faci pasul. Aşa le-ar fi tuturor mai uşor, dar mai ales ţie, părintele lor.
3 comentarii:
Extrem de trist! Un exercițiu de empatie împins aproape peste limitele lumescului. Durerea omului e palpabilă de-a dreptul.
E greu să găseşti cuvintele - iată un Lisandru care, totuşi, scrie, în teorie ar trebui să nu le caut ca şi cum nu le-am avut niciodată - în faţa unei asemenea postări. În faţa unui asemenea text care transmite, prin fiecare rând, multă durere. Durere simţită, nu numai gândită.
@silavaracald:
...durerea a existat, "palpabilă de-a dreptul"...
@Cristian Lisandru:
Este greu sa le gasesti tocmai pentru ca atunci cand vorbesti despre astfel de lucruri ele sunt prea putine.
Trimiteți un comentariu