Darul antrenorului - primele ghete cu crampoane

De cele mai multe ori trecem indiferenti pe langa intamplari pline de talc, intamplari care peste ani ar putea sa se dovedeasca a fi momente cruciale ale formarii unui copil. Nepervertita inca de dorintele de marire si inavutire cu orice pret, gandul prezumtivului viitor campion nu rezoneaza inca la altceva decat la joc, la reusita unui dribling, la bucuria unui gol marcat in urma efortului si inspiratiei sale.
Am primit in dar de la antrenorul nostru prima pereche de ghete cu crampoane cu un gest simplu dar sincer, asa cum ar trebui sa fie toate cele care se petrec in jurul acestui sport impins poate prea mult spre industrie. Da, acestea sunt primele ghete incaltate in terenul de joc, iar ele ar putea sa fie un reper al unei posibile cariere. Cine poate sti?
Si mai important este insa "secretul" acestora, pe care copilul si l-a insusit imediat: ghetele acestea sunt feremecate, iar cel care le poarta da mai multe goluri. Cat de frumoasa este mintea de copil! Oare s-ar putea face ceva pentru ca ea sa nu fie pervertita de puterea banului din fotbal?

Casa din vis

Mi se intampla rar si dureros sa ma trezesc inainte sa deschid ochii, direct din vis, fara ca eu sa vreau asta. Atunci mi se intampla sa ma incapatanez sa visez mai departe, chiar daca incep sa imi conduc singur si constient fantasma...
Se facea ma aflam intr-o mica poenita de la poala unui munte, sprijinit de gardul incropit mai mult de forma decat de bizuinta si priveam spre o stana saracacioasa. De acolo se auzea un scancet de copil insotit cu un cantec murmurat al mamei. Linistea deplina de pe munte facea ca totul sa se auda ca intr-o imensa cutie de rezonanta, iar mie mi se parea ca aud chiar cum suge copilul la san...
Mai sus, trasi la umbra uneia dintre capite, parintii mei vorbeau in soapta cu tatal pruncului din stana, ferinduse parca sa tulbure zbaterea acestuia. Parea a fi un sfat de taina, iar fetele le erau luminate de importanta momentelor pe care le traiau alaturi de sufletul abia nascut.
Stateam sprijinit si ma bucuram de toata tihna poienii. Acolo se punea la cale botezul care urma sa se intample cat mai curand, pentru ca numele nasului sa mearga mai departe... iar linistea era mai patrunzatoare decat orice balsam pentru suflet.

Primul meci in deplasare CFR Cluj - ACS Speranta

Multe dintre aceste amintiri se vor pierde, oricat ne-am agata noi de ele. Cu toate acestea, ele vor constitui fundatia a ceea ce acum construim impreuna, parinti si copii, iar mai tarziu doar ei.
Cand m-am hotarat sa imi duc copilul la fotbal nu am banuit ca lucrurile pot ajunge sa evolueze in acest ritm, sa ne trezim angrenati intr-un carusel al meciurilor, turneelor, insa acumularile incep sa se vada. Copiii incep sa aiba mai mult curaj, mai multa incredere in fortele lor, iar acesta este cel mai mare castig.
S-a intamplat ca prima deplasare din viata micului meu fotbalist sa fie la Cluj, pentru un meci cu piticii de la CFR, chiar inaintea meciului pe care acestia il sustin in Champions League cu Manchester United. Simpla istorie a unei intamplari petrecuta sub zodia norocului. Abia intorsi de la antrenament, fotbalistii campioni ai Romaniei le-au zambit copiilor si s-au pozat cu cei mai curajosi dintre ei.
Da, viata este o succesiune de intamplari care ne determina sa facem alegeri. Unele dintre ele pot chiar sa aleaga ele in locul nostru.
Pana atunci, sa ne bucuram de acesti copii. Ei sunt superlativul absolut al frumusetii.

1 octombrie 1982, Galati - ultima dimineata a copilariei

Nu stiu cand s-au scurs treizeci de ani, insa si acum imi amintesc pana la detaliu cea mai mare parte a diminetii de 1 octombrie 1982... ZIUA!
La o ora neobisnuit de devreme pentru a ne trezi, mama ne-a chemat pe noi, cei doi pui ai ei "ca sa ne spuna ceva". Simtea ca timpul nu ii mai ajunge, asa ca ne-a adunat ca o closca, doar pe noi. Cu noi si-a petrecut aproape tot timpul acelei dimineti, ultima... Stiu sigur faptul ca m-am bucurat cand ne-a spus ca nu o mai doare nimic si ca am sperat ca acela era semnul revenirii, al vindecarii pe care ne-o doream din tot sufletul. Speram impotriva tuturor evidentelor. Speram.
Nu pot sa uit chipul impacat cu care ne-a dat sfaturi ca si cum ar fi vorbit cu niste oameni mari, felul in care a incercat sa ne pregateasca pentru ceea ce avea sa urmeze. Chiar daca fata ii era schimbata de suferinta, de faptul ca slabise pana ramasese numai piele si os, in acea dimineata Dumnezeu i-a pus mana pe crestet si a ajutat-o sa ne lase amintirea unui chip frumos, a unui glas bland, a tot ceea ce fusese mama noastra pana sa se intalneasca fata in fata cu suferinta.
Nu m-am impacat niciodata cu gandul acesta. Si acum ma intreb de ce am platit acel pret, de ce tocmai noi. Acum, dupa treizeci de ani, fara sa inteleg cum au trecut, pomenesc cu sfintenie numele mamei mele si sint bucuros ca are un nepot de care ar fi putut sa fie mandra, cu atat mai mult cu cat ii duce numele mai departe.

Galati, 1 octombrie 1982, ora 10,25 - ultima dimineata a copilariei

Lepra gingașă

Cu toate ca nu meritai, cu toate ca ai facut totul ca sa nu te atinga…

Mi-a fost dat sa cunosc la un moment dat o comunitate a unor oameni loviti crunt de viata, dar care reusisera sa treaca peste nenorocirea lor si sa duca o viata aproape normala, chiar daca asta se intampla intr-o izolare ucigatoare. Intr-un areal extrem de mic, lumea din afara isi ingaduise risipa unei parcele dintr-o padure de stejar pentru a inchide intre garduri ceea ce nu dorea sa atinga, nici macar sa vada.
I-am compatimit, desi in fiecare dintre clipele petrecute acolo au fost o lectie de viata, o pilda pentru viata in curatenia sufletului si a trupului, fie el si atins de o boala hidoasa din toate punctele de vedere. Nu am sa uit niciodata un zambet al unui locuitor al acelei comunitati, un care invatase sa nu isi mai ascunda fata, desi aceasta era mutilata de suferinta sa. La despartire, asteptand sa vada daca am sa intind mana pentru a-i prinde ciotul care ii mai ramasese, am surprins momentul in care a simtit ca nu imi este teama sa-l ating, ca am puterea sa trec peste retinerea concreta pe care o ai in fata unui trup hidos, ca ma apropii de sufletul aflat dincolo de conturul respingator…
De multe ori ma gandesc ca acela a fost cel mai frumos zambet strain de lumea mea, asa cum ma gandesc mult prea des ca sint orb la toate minunile care mi se arata doar pentru ca ma las coplesit de o alta lepra, a sufletului… lepra gingasa.

Nimic nu mai conteaza

Este pentru prima data cand, dupa doi ani si jumatate de cand scriu pe acest blog, aleg sa aduc din arhiha cu cele peste o mie de articole pe unul scris cu tristete, dar si cu realism. Realitatea este ca nu tot ceea ce ti se intampla poti controla. Nu poti ca de fiecare data, mai ales atunci cand esti pus sub presiune, sa alegi corect, ba chiar sa renunti pana si la a mai alege ceva.
Mereu m-am intrebat daca poti ajunge sa fii prizonierul propriului trup, al gandurilor tale si m-am ferit sa gasesc raspunsuri. Am crezut ca asa am sa pot sa duc putin mai departe raul pe care il intuiam, pe care aproape il simteam cum ma invaluie cu fiecare zi.
Putea sa fie si altfel, dar nu a fost sa fie. Tot ceea ce mai poti sa faci este sa astepti "ziua".


Mi-am început dimineaţa lecturând povestea "omului care îşi merită soarta”.

Mi-au trebuit mulţi ani ca să înţeleg că nu am dreptul să judec pe nimeni, nici chiar pe acela pe care îl cunosc bine (credeam eu!). Nu mai vreau să judec pe nimeni, chiar dacă uneori mă mai înfurii şi spun ceea ce îmi vine la gură.

"Omul care îşi merită soarta” poate să fie oricine, oricât de trufaş ar privi viitorul. Oricând îi poate lua locul unul dintre noi, chiar şi fără ca acesta să se elibereze pe cale naturală sau prin grija semenilor îngrijoraţi.

Când eşti un cavaler în armură poleită nu poţi să mai admiţi decât marşul triumfal, nimic nu ţi se poate întâmpla, eşti tânăr, ai braţul oţelit, mintea te poartă în glorie.

În tot acest timp, în preajma ta, cineva învăţa să îţi găsească punctul slab chiar şi cu ochii închişi. Într-o bună zi, acolo o să simţi ceva ce nu poţi să explici, flacăra care o să-ţi topească şi ultima fărâmă de mândrie. Din acel moment, armura o să-şi piardă oricare dintre rosturile sale, pentru că pumnalul care ţi-a fost mereu în preajmă îi ştie exact inutilitatea.

Nu există o lume albă! Sub faldurile sale imaculate, de paradă, colcăie sângele vărsat inutil şi meschin: "End of romance!"

Am devenit școlar

S-a petrecut pe neasteptate, dupa ce am vazut ca locul sau nu mai era la gradinita. Revenirea in locul pe care il lasase cu cateva luni in urma pentru a se bucura de vacanta nu mai semana aproape deloc cu ceea ce stia. Nici copiii nu mai erau aceeasi. Cei mai multi dintre ei plecasera in clasa 0 sau in clasa I. Doamna educatoare cu cere pornise la drum in urma cu trei ani a iesit la pensie. Prea multe schimbari!
Nu pot sa uit, in chiar prima zi, cand am intrat in sala de clasa, copilul a privit in jur si mi-a fost evident faptul ca nu reuseste sa se regaseasca. Dupa o scurta ezitare, a mers si si-a luat o coala de hartie si creioanele colorate si s-a pus pe desenat. Aveam sa aflu atunci cand am venit sa-l iau acasa, la pranz, ca aproape toata ziua doar asta facuse, prea putin interesat de cele ce se petreceau in jurul sau.
Deloc linistit, avand spaima parintelui care nu vrea sa isi forteze copilul sa faca ceva ce este peste puterile sale, am luat hotararea cea mai grea din acest an: am devenit scolar.

Arcasul

nesagetatul mar
peste chipul tau
eu...
arcas fara vocatie
incordat
sa nu gresesc
astept mereu
urmatoarea incercare
sau urmatoarea vanatoare

Cererea de înscriere în clasa 0

Mi-am pus intrebarea daca este bine sa fac asta. Cu toate indoielile mele, cu spaima in suflet ca as putea sa gresesc daca nu as face acest pas, in aceasta dimineata am completat cererea care urmeaza sa il faca pe copilul meu scolar. Tovaras l-am avut pe CaineBun, cel care a stat alaturi de mine pe banca de pe aleea Busuiocului, locul in care ne petrecem in liniste si tihna fiecare dimineata.
Da, am avut emotii cand am facut asta, chiar am gresit si am fost nevoit sa apelez la rezerva pe care am avut inspiratia sa o cer.
Copilul meu urma sa isi inceapa cea mai frumoasa etapa din viata, aceea in care va invata, isi va desavarsi caracterul, se va forma ca om capabil sa isi gaseasca singur calea.
Sriam intr-o postare mai veche despre faptul ca fiul meu creste cu viteza cu care eu imbatranesc... Am gresit! Ma depaseste! Uneori ma gandesc cu regret ca au trecut etape din viata lui cu care nu am sa ma mai inatlnesc si imi pun intrebarea daca am avut intelepciunea de a ma bucura la maxim de ele.
Cererea a fost completata! Nu mai trebuie decat sa fie depusa...

As vrea sa nu uit niciodata insulele

Sa nu uit ca am gresit. De mai multe ori si flagrant. Sa nu uit!
O sa vina un moment in care secundele vor fi poate incredibil de putine, poate numai o clipita sau mai putin. Acelea, ultimele secunde, cele in care nimic nu va mai conta, as vrea sa nu fie vitregita de imaginea unui moment anume, adevarat, dureros. El m-a urmarit si mi-a folosit de multe ori pentru a-mi justifica ignorante si chiar ticalosii. Uneori greseam inconstient, alteori fugeam de propriile fantasme. Aveam tot timpul din lume, asa credeam. Orice rana se inchidea si se vindeca, aparent fara cicatrice.
Sa nu uit! Intre toate flash-urile care se vor succeda in disperarea lor de a intra in cel de pe urma vis sa incapa si amintirea dezamagirii pe care daca as fi reusit sa mi-o explic nu mi-as mai fi pierdut, poate, niciodata... insulele.
As vrea ca macar in acele clipe sa inteleg de ce mi-am pierdut stralucirea tineretei promitatoare. Nu-mi va mai folosi la nimic, dar macar as pleca eliberat de hidra din sufletul meu, iar ultima suflare ar fi una usoara, cu iz de opiu. Ar fi tocmai ziua pe care nu am avut niciodata puterea sa o aleg singur, poate si pentru ca am visat mereu sa regasesc insula pe care, intins pe spate, sa privesc cerul in fata iar el sa planga pentru mine, oricat de putin.

Unforgettable

M-am trezit in noapte, mai spre dimineata, si am luat telecomanda. Pe unul dintre canale am gasit un film care abia incepea si l-am urmarit.
De la un anumit moment, imi amintesc exact care, mintea mea s-a decuplat complet de la povestea filmului, locul fiind luat de propria fantasma. Fortat de atmosfera pe care o intuisem si pe care o recunosteam perfect, pentru ca la un moment dat facuse parte din viata mea, am visat cu ochii deschisi, pierdut intre doua sau mai multe lumi. Peste tot nu mai existau decat contururi, miresme si sunete familiare. Eu, prizonier al propriului vis, ma facusem tot mai mic, speriat de momentul in care vraja avea sa se rupa.
Se departeaza tot mai mult clipele in care eram atat de crud inca sa-mi traiesc emotiile cu inconstienta, cu imens nesat. Eram tanar, eram trufas, nimic nu putea sa ma ucida, nici macar sa ma raneasca.

Eram fara sa stiu "unforgettable" si jucam un scenariu atat de frumos! Oare unde a gresit regizorul?

Cu drag, Natalia Bodomoiu

Uneori tocmai intamplarile simple par sa fie balsamul ranilor numite dezamagiri.

Intr-o lume in care tot mai putini sunt dascalii cu har, cu rabdarea crescatorului de suflete, de caractere, cateva randuri mi-au umezit ochii. Pret de cateva clipe m-am intors in banca de lemn de la Scoala 5 din Galati, am avut camasa cadrilata si mainile manjite cu cerneala albastra din stiloul chinezesc. Cel cu penita de aur…. Cateva randuri, ca o sarbatoare:

Draga Sorin,

M-au emotionat mult gandurile tale si ale colegilor tai, ele sunt o rasplata a muncii mele dedicate educarii copiilor.

Probabil stii, Scoala nr. 5 se numaste “Cuza-Voda” si pe 24 ianuarie am participat la festivitatile zilei scolii. Atunci am revazut-o sip e doamna invatatoare Gheorghiu Maria si am depanat amintiri despre fostii nostri elevi.

Iti trimit o fotografie cu mine si cu cei trei nepoti si fotografia pe care mi-ati daruit-o voi la terminarea clasei a VIII-a, pe care o revad din cand in cand cu nostalgie.

Ma bucur ca esti tatic si-ti doresc ca fiul tau sa fie sanatos sis a-ti implineasca asteptarile.

Multa sanatate si fericire intregii tale familii.

Cu drag, Natalia Bodomoiu

Siajul ca o povara

Mi s-a intamplat in adolescenta sa plec intr-un mic voiaj pe Dunare, cu vaporul. Mai mult decat atat, am avut pe puntea acelui vas si o dezamagire care mi-a transformat excursia intr-un amar exercitiu de imaginatie: am stat ore in sir pe o banca de la pupa, cu ochii pierduti in intunericul pe care doar spuma alba din siaj mai reusea sa sparga valul negru al noptii, iar sunetul si vibratia motorului faceau scena apasatoare. Atunci, poate pentru prima data in viata am incercat sa imi imaginez ce putea gandi omul care intr-un moment de ratacire s-ar decide sa isi incheie socotelile cu viata, care ar avea intrazneala saltului. Parea usor, la indemana oricui. Imi amintesc incredibil de multe detalii, asa cum stiu sigur ca nu am fost nici macar o secunda tentat sa ma apropii macar de balustrada din lemn de stejar lacuit. Insa exercitiul de imaginatie nu mi l-am refuzat. Cu ochii mintii m-am vazut pregatit de salt, apoi plonjand in gol, am trait secundele spaimei finale, am simtit apa invadandu-mi plamanii. Nu sufeream deloc, insa pe masura ce povestea aceasta o fauream cu gandul, am inceput sa vad ceea ce ar fi urmat. Am realizat faptul ca in cazul meu, al oamenilor in general, consecintelor trecerii prin viata li se poate aplica intocmai fenomenul fizic din siajul acelei nave. Decizia finala ar starni o nefireasca agitatie, apoi ca si in cazul fluviului taiat de carena vasului meu, ar rani cateva dintre persoanele aflate in imediata apropiere, apoi s-ar asterne linistea. Unii i-ar spune uitare.
Dedic aceasta postare unui prieten despre care am aflat intamplator ca si-a gasit curajul asumarii uitarii inainte de vreme.

Caine bun si auditiile matinale

In fiecare dimineata la fel. Aceleasi miscari, mereu aceleasi imagini. Doar sunetele sunt cu fiecare zi altele. Se schimba incet, dar sigur, isi castiga cu tenacitate propriile valente ale calitatii. Da, zilnic se petrec aceste scene, eu si prietenul meu (Cainele Bun) suntem martori tacuti ai rutinei prin care un dascal daruit cu har pune din cheagul, samanta maiestriei atingerii clapelor. Noi, ascultatorii din spatele usii, mereu aceeasi, sesizam schimbarile mici dar constante.
La capatul acestor scari exista un batran pian. Departe de a-si mai pastra stralucirea de altadata, captiv intr-o camera a unui apartament de la etajul patru, el scoate an de an viitori pianisti, unii mai buni, altii mai putin, dar mai ales scoate oameni care pot intelege altfel muzica fie si numai pentru ca au ajuns sa citeasca o partitura.

Mi-s dragi aceste dimineti, oricata rutina ar putea sa incapa in ele. Ea este infinit mai mica decat speranta din sufletul meu.

Postat de pe banca aflata pe aleea Busuiocului.
.

Cartele de proximitate si intimitate

Am crezut mereu ca este suficient sa port cu mine un dram de bunsimt pentru ca toti cei care se intampla sa imi ajunga in preajma sa treaca, sau sa ramana la o distanta relativa, dupa caz, in ceea ce reprezinta partea din fiinta mea care poate sa fie impartita.
Da, am fost de multe ori atat de naiv incat sa cred ca atata timp cat eu nu seman cu unii dintre cei pe care soarta mi-i aducea in preajma cartela lor de proximitate nu va putea sa ofere accesul in aria mea de confort, in intimitatea care cu greu imi ajunge mie si celor cateva persoane cu adevarat dragi. M-am trezit de multe ori invadat cu brutalitate, iar eliberarea a fost mai de fiecare data dureroasa cu adevarat, generatoare de cicatrici. Cartelele lor, asemeni unei clonelor perfecte, penetreaza fara probleme orice arie, oricat de bine securizata ar fi. Ei sunt elementele viguroase care duc specia mai departe. Nimic nu le este altfel decat la indemana, nimic nu le apasa constiinta.
Am momente in care as vrea sa traiesc clipe de singuratate, sa fiu eu si cu mine, atat, dar chiar daca reusesc din cand in cand, mereu stau cu teama ca ar putea sa apara un nechemat. Defapt, cu mult mai teama imi este de cartela lui decat chiar de el: daca ii vine ideea sa o dea si altcuiva?