Ultima serbare

Cum incepe si cum se termina cariera unui dascal?
Ce face ca la sfarsitul acestui drum sa aiba in preajma oameni care sa-i usureze apasarea momentului?

Serbarile, oricat de vesele ar fi in aparenta, au mereu un sambure amar. Fiecare dintre ele reprezinta cate o borna, iar ultima, cea care precede pensionarea dascalului este cel mai greu de consumat. Fie ca ai avut multumiri in profesie, fie ca nu te-ai consumat decat la limita bunului simt, momentul in care realizezi ca fiecare dintre secundele serbarii sunt ultimele, chiar daca ele seamana izbitor de mult cu altele, din anii anteriori, momentul acela este sfredelitor. El scoate din ungherele uitate ale mintii o multime de copii care si-au inceput povestile in grupa buburuzelor, care s-au succedat an de an, unii pe ceilalti. Unii dintre ei sunt astazi parintii celor care se despart de educatoarea-buburuza.

Simpla fotografie de grup, la o serbare de sfarsit de gradinita. Si de cariera!

Şcoala altfel - la gradina zoologica

Toate bune si frumoase. Cu catel si cu purcel, toata grupa buburuzelor s-a pornit catre Platoul Cornesti,locul in care se afla gradina zoologica din Targu Mures, cu intentia de a bifa inca o actiune reusita in cadrul proiectului "Scoala altfel".

Odata ajunsi pe platoul Cornesti am constatat ca intentiile laudabile sunt uneori umbrite de faptul ca punerea lor in aplicare se face fara sa se tina cont de amanunte, insa tocmai ele sunt cele care pot sa compromita definitiv si cea mai interesanta, mai buna idee.
Tinand cont de faptul ca toate unitatile de invatamant din oras fac aceleasi lucruri simultan,era de asteptat ca afluenta copiilor sa fie una deloc de neglijat. Oricare dintre alei erau aglomerate, iar la intrarea in gradina zoologica se forma in mod constant o coada deloc mica. Sincer, am fost mirat de faptul ca administratorii nu au gasit de cuviinta ca in aceste zile sa lase intrarea libera, sau sa introduca o taxa de grup.

Una peste alta, experienta ramane una interesanta, in care ideea de "scoala altfel" isi gaseste justificarea, mai ales ca ne-a ajutat si vremea. Dupa ce in cursul diminetii am avut parte de o ploaie marunta, la ora la care am ajuns in gradina zoologica soarele isi aratase deja fata.
.

Şcoala altfel – la SMURD – 2%

Proiectul ar fi interesant daca nu ar fi perceput ca o activitate optionala, ca o umplutura cu ceva a ultimei saptamani de scoala inaintea sarbatorilor pascale. Cum s-ar spune, in saptamana aceasta se renunta la programa obisnuita, accentul fiind pus pe excursii in natura, vizite la diverse obiective prin care copiii sa ia contact cu lumea concreta, cu frumusetile si cu neajunsurile ei, sa fie partasi la bucatile din rutina cotidiana care fac societatea sa functioneze.

Grupa noastra, a buburuzelor, si-a inceput saptamana cu (poate) locul cel mai fascinant pentru mintile lor curate, nevinovate: SMURD Targu Mures. Beneficiind de bunavointa unuia dintre stalpii acestei citadele a solidaritatii umane, medicul Simona Bratu, i-am vizitat pe cei care salveaza vieti, zi de zi, cu aerul unei normalitati care pare sa nu mai existe. De cele mai multe ori nestiuti, oamenii acestia sunt atunci cand lucreaza chiar “Mana lui Dumnezeu”…

Am plecat de acolo avand fiecare in mana cate un calendar prin care Fundatia pentru SMURD ne reaminteste faptul ca putem sa sprijinim aceasta perla a sanatatii romanesti redirectionand 2% din impozitul pe care il platim.

Uneori, chiar acesti 2% pot face diferenta dintre viata si moarte! 2%, atat!
.

Educatoarea mea

M-am gândit de multe ori la perioada în care am fost la grădiniță, încercând să scormonesc prin toate cotloanele minții cu dorința de a regăsi măcar rămășițele unor amintiri, ceva care să mi-o readucă în față ochilor pe educatoarea mea. Oricâtă înverșunare aș arăta, aceste momente lipsesc cu desăvârșire. Tot ceea ce îmi mai amintesc, dar chiar și acestea foarte vag, de parcă le-aș privi de după o negură, sunt gentuța cartonată în care duceam pachetul, sorțul gri și funda albă pe care mama le apreta la fiecare început de săptămână, dar mai ales drumul pe care îl făceam noi, gașca de copii din blocul F, veselia și nebuniile pe care le făceam. Mergeam aproape de fiecare dată singuri, având grijă unii de alții, pentru că părinții erau de mult la lucru atunci când noi abia porneam spre grădiniță.
A existat la un moment dat o fotografie, dar care s-a pierdut.

Au trecut aproape patru ani de la momentul în care întâmplarea a făcut să aibă loc această întâlnire, probată de fotografia pe care am făcut-o. După un an și jumătate de la acest moment, începea o aventură care și acum își deapănă firul, aceea a primilor pași în viață. Între timp, am intrat în al treilea an de prezență în grupa buburuzelor de la gimnaziul Romulus Guga din Târgu Mureș, iar educatoarea este doamna Rozalia Kovacs.

Fotografia nu este decât o bornă a vremurilor trecute deja, însă ea ar putea să reprezinte peste timp dovada aproape vie a unei întâlniri care avea să fie providențială, tocmai pentru că orice construiești, fără o fundație sănătoasă nu este decât o simplă muncă de Sisif.

Buburuze, ingineri si arhitecti

O ședință declanșată ad-hoc într-una dintre diminețile trecute la grădiniță m-a adus în situația de a rămâne și a suprveghea timp de câteva minute copiii din grupa buburuzelor în timpul în care se jucau cu lego. Întâmplarea poate nu are semnificații chiar atât de profunde, însă reprezintă totuși un semnal. Pentru că piesele jocului sunt destul de multe, acestea stau în mod obișnuit într-un coș de nuiele așezat lângă fereastră, așa că în fiecare dimineață acesta este răsturnat pe mochetă. Acolo începe, de fiecare dată, munca de creație a prichindeilor.
Stăteam și priveam la ei, surprins de faptul că unii uneau piesele încercând să construiască un fel de baghetă destul de lungă și cu care nu prea înțelegeam ce doreau să facă, în timp alții lucrau la două coloane la fel de înalte. Pe semene că nu făceau asta pentru prima dată pentru că se mișcau destul de repede și de sigur, ba chiar stabiliseră și niște reguli ad-hoc de diviziune socială a muncii. În scurt timp am reușit să mă dumiresc: construiseră un soi de arcadă, poate chiar un arc al propriului trimf judecând după vârsta pe care o au, dovadă clară a faptului că numai copilăria este vârstă îndrăznelii fără limite.

La un moment dat, nu știu din care motiv, au luat hotărârea de a muta acest edificiu efemer pe mesele din fața clasei și, la fel că și în cazul organizării de șantier, s-au distribuit în jurul construcției și au ridicat-o sprijinind-o în cât mai multe puncte. Cu toate că pe drum s-a produs inevitabilul, nu au intrat în panică, au adunat rapid toate frânturile și au recompus construcția pe una dintre mese, cu mișcări la fel de rapide și de exacte.

În final, cu toții, inginerii și arhitecții de ocazie s-au strâns la un brainstorming și au stabilit: următoarea provocare o să fie construirea unei cupole, dar nu au reușit să stabilească, încă, la cine să păstreze cheia de boltă.
.

Fotografia unui moment nemuritor

Astăzi am făcut mai multe fotografii în grupa buburuzelor din grădinița gimnaziului Romulus Guga. Copii încă imaculați la gând, cu zâmbete sincere sau cu întristări prea puțin fățarnice. În timpul în care îi îndemnam să zâmbească obiectivului m-a străfulgerat un gând: fiecare generație își cerne sita nemiloasă, alegând după criterii numai de ea știute pe care să-l ridice, meritat sau nu, și pe care să-l secere, să-l vândă nenorocirii.

Aceasta este imaginea unui moment în care copiii aceștia zâmbesc și nimic rău nu pare posibil să li se întâmple. Sunt încă aproape aceeași plămadă, abia pornită a dospi. Curând, puși în forme diferite, sau poate doar datorită neșansei lor de a tăia calea năpastei, acești copii vor porni în căutarea continuă a orizonturilor fiecăruia. Abia într-un final viața o să le arate fiecăruia, mai devreme sau mai târziu, o singură dată, linia de final.

I-am privit și i-am îndemnat să zâmbească gândului meu în acest moment nemuritor.

Buburuze

Într-o zi caldă de toamnă, câteva zâmbete de buburuze fericite.

Educatoarea buburuză

.
Scurtă scrisoare de despărţire de la educatoarea noastră - articol găzduit.

Întotdeauna ne este greu să ne luăm rămas bun de la cei dragi chiar şi pentru o scurtă perioadă, cu atât mai mult atunci când nu ştii dacă şi când te mai întâlneşti cu ei.
Aşa s-a întâmplat şi la noi la grădiniţă, atunci când şi-au luat rămas bun copii care se pregătesc să meargă la şcoală. Înainte de serbarea de adio, am avut o serie de convorbiri despre prietenia care s-a legat între noi în perioada când am fost împreună, am respirat acelaşi aer, am avut speranţe şi dezamăgiri comune.

Am încercat în mod premeditat să ating sufletele celor mici, să-i fac să înţeleagă cât de important este să păstrăm amintirea clipelor frumoase petrecute împreună, cât de important este să rămânem "prieteni" pentru tot restul vieţii. Chiar dacă a venit timpul să ne despărţim de cei "mari", de cei care ne sunt şi vor rămâne dragi, cei care trebuie să părăsească grădiniţa noastră pentru a urma o nouă etapă a vieţii lor abia înmugurite.
Cred şi sper că mi-am atins scopul. Trăiesc cu această speranţă şi mai cred că, la mica noastră serbare de sfârşit de an, am simţit cu toţii că ne este greu la despărţire, că va fi greu fără cei care ne părăsesc. Dar viaţa trebuie să meargă mai departe!
Însă ne-am luat angajamentul, că o să păstrăm în sufletele noastre amintirile şi vom rămâne "prieteni pe viaţă". Nimic nu se compară cu o prietenie a vârstei fragede, a frăţiei copilăreşti născută într-o dimineaţă ploioasă, într-o grădiniţă de cartier, după un joc nevinovat.

Drum bun buburuzelor!

Another breacking news about us

În această dimineaţă (a câtă oară?) mi s-au umezit ochii atunci când am cumpărat ziarul local (zi-de-zi.ro) şi am văzut articolul scris de către doamna Erika Mărginean despre serbarea de sfârşit de an.

Mi-am dat seama încă o dată cât de bogat sunt, privind cu ochii altora spre lucrurile simple ale vieţii noastre, iar asta m-a făcut să simt fiorul unui "another breaking news about us”.

Excursia buburuzelor

În urmă cu un an, la iniţiativa doamnei educatoare, am ieşit cu buburuzele în iarbă, într-o locaţie al cărei nume nici nu mi-l mai amintesc, dar din care ne-am întors cu amintiri foarte frumoase.
La vremea respectivă, noi eram cele mai mici dintre buburuze, ultimele sosite.

Mâine, mergem din nou, tot acolo, însă nu mai suntem noi bobocii.
După un an, ne întoarcem într-un loc care are deja nişte amintiri. Sigur, atât echipa de copii, cât şi cea de părinţi a suferit modificări, însă omul în jurul căruia se întâmplă toate acestea a rămas ca să duce povestea mai departe.

Grupa buburuzelor

Ziua de ieri ne-am petrecut-o la Idrifaia, în tihnă. A fost vreme pentu răscolit toată curtea, de drăgălit câinii şi de vrăvuit puii.

Spre seară am pornit către casă, dar nu cu mâna goală: am luat prizonieri din grădina bunicilor, două gărgăriţe destul de speriate, iar astăzi le-am dus la grădiniţă. De ce? Pentru că aşa era normal, să fie şi ele prezente în grupa buburuzelor.

Vacanţa este tot mai aproape iar gândul fuge, fuge, nimeni nu-l ajunge!

Înotătorul

Ieri, în zi de duminică am discutat despre noua încercare pe care trebuie să o trecem în această zi. Este un nou început, unul pe care îl aşteptăm cu emoţie amestecată cu teamă. Împreună cu alţi câţiva copii din grupa buburuzelor de la Gimnaziul Romulus Guga începem lecţiile de înot, aşa că ne-am pregătit bagajul pentru această noua provocare. Am pus acolo tot ceea ce este de trebuinţă unui sportiv obişnuit care merge la antrenamente cu mare regularitate, dar cele mai multe discuţii am avut despre cască, pe care am şi probat-o. Am făcut şi fotografii, una mai reuşită decât cealaltă, însă dintre ele am ales-o doar pe aceea care pare să redea foarte exact starea de spirit cu care aşteptăm primele scufundări: aşa arată înotătorul care peste exact două ore "sparge gheaţa"...

Simplă mângâiere

Uneori se ivesc probleme, neînţelegeri cu colegii, dorinţe care nu pot fi realizate, sau pur şi simplu dezamăgiri trecătoare.

Acestea sunt momentele în care educatoarea poate să alunge motivul întristării cu numai un gest, sau poate doar o vorbă. Dumneaei poartă cu dânsa toate întâmplările asemănătoare în care a reuşit să potolească tristeţile altor copii, adulţii de astăzi. Puţine mai sunt lucrurile care ar putea să o uimească.

Şi atunci când eşti întristat, cât de mult bine poate să îţi facă o mână care te mângâie!

Umbra unui dascal

Astazi se implineste un numar de ani de cand s-a stins cel care a dat numele scolii in care invatam. Acesta este motivul pentru care ne-am amintit de un eveniment petrecut la gradinita si pe care nu vrem sa-l uitam. Iata doua relatari ale aceluiasi eveniment, una oficiala, cealalta a noastra.

17 octombrie este ziua in care, crestineste, ii pomenim numele lui Romulus Guga.