Dimineti pe o banca de pe aleea Busuiocului

Este in firea omului sa se planga de ceea ce i se intampla, chiar daca altii il invidiaza. Poate ca asa si trebuie sa se intample, sa ne vrem mereu mai mult, sa ne caznim pentru toate cele pe care ni le dorim, sa suferim atunci cand avem dezamagiri sau sa fim trufasi cand izbandim.
In fiecare dimineata, in minutele care se aduna si care incep sa dea forma unei constructii viitoare, eu am momentele mele de relativa liniste, in care chiar si dezamagirile para fi doar etape necesare obtinerii unor viitoare recunoasteri. Pe aleea Busuiocului, pe o banca de lemn, privesc cum zi de zi soarele se catara cu tenacitate, cu o impasibila rigurozitate pe cer. Este liniste, atat de liniste incat se aud vocile celor care in blocul din spatele acestei banci poarta discutii sterile, la cafeaua de dimineata. Trecatorii, munciti de gandurile lor, tulbura tihna diminetii doar cu cate un pas tarait.
Imi este drag locul acesta si imi este tot mai necesar. Aici, dimineata de dimineata mi se randuiesc gandurile, imi renasc multe dintre sperante. Aici, aproape nestiut de nimeni, bateriile mele se reincarca si ma fac sa iau in piept o noua zi. Imi este de fiecare data alaturi "Cainele Bun".

Primul antrenament pe ploaie

In aceasta dimineata a plouat, marunt, totusi hotarat. Dupa iesirea de la lectia de pian am pornit fara convingere catre terenul sintetic pe care au loc antrenamentele clubului "Speranta". Credeam ca o sa facem o plimbare prin ploaie, iar acolo o sa avem parte de o scurta "sedinta tehnica" din picioare, apoi o sa ne intoarcem agale catre casa.

Surpriza cea mare a fost aceea ca la teren venisera inca patru coechipieri mai mult decat hotarati sa se antreneze, chiar daca apa mustea pe suprafata sintetica. Am asistat la un antrenament aproape obisnuit, doar ca a fost facut cu piticii uzi pana la piele...

Sincer, in ciuda grijilor pe care mi le-am facut, mi s-a umplut sufletul de bucurie sa vad atata determinare, atata dorinta de joc. Daca acestea se transforma intr-o trasatura de caracter, iar tenacitatea acestor copii se va cali, o sa-i vedem transformandu-se in niste luptatori veritabili, in campioni.

Eu cred ca alta cale nu exista. Munca este secretul, mai ales daca faci din aceasta o placere.
.

"...și mă izbăvește de cel viclean!"

M-a obosit peste masura lupta aceasta in care marsavia a ajuns aproape o virtute, in care inclestarea este pe viata si pe moarte, combatantii fiind preocupati doar sa gaseasca lovitura mortala.
Imi este sila sa vad cum licheau (ca specie) ajunge sa fie adulata, purtata de umeri asemeni unor eroilor, cu toate ca cel purtat in trimumf este gol, si afara, dar mai ales inauntru, o simpla forma fara niciun fond.
Altadata, in vremuri poate mai drepte, cei care greseau erau omorati cu pietre, iar cei din jur intelegeau ca exista mereu si aceasta posibilitate. Si se temeau!
Astazi putem sa ne aplecam si sa ridicam piatra, chiar daca alegem sa nu lovim cu ea.

Da, eu cred ca astazi trebuie sa ridicam piatra. Macar atat!

Gânduri în vara fierbinte, Costinești

In serile caniculare, cand transpiratia erupe prin toti porii, gandul zboara la vacantele trecute, la momentele in care valul se spargea pe glezna ta, la senzatia placuta pe care o aveai atunci cand pasul tau se afunda in nisipul fierbinte.

Mereu visam, mereu ne mai dorim o boare fierbinte, dar sarata, ca marea!

Ne este dor de Costinesti.

Bancherul

Banii sunt un rau necesar, iar setea de inavutire este tocmai acea sete care devine si mai mistuitoare pe masura ce reusesti sa o potolesti, iar lucrul acesta este pur si simplu o axioma.

Nu imi place sa provoc discutii despre ei, despre ceea ce putem sa ne permitem si ce nu, tocmai datorita lor. Cu toate acestea, lectia prudentei, a intelepciunii de a strange bani albi pentru vremuri negre este una mai mult decat necesara. Simpla intelegere a faptului ca multe dintre obiectivele pe care ti le stabilesti in viata depind direct de capacitatea de a acumula valori transforma copilul, incetul cu incetul, intr-un om responsabil, capabil sa fie indraznet cu dorintele, dar si realist atunci cand dorinta ii depaseste puterile.
Da, nu imi place sa il pregatesc pentru aceasta, insa, la fel ca toate celelalte lucruri pe care incerc sa il invat, si pe aceasta o predau asa cum pot mai bine, avand convingerea ca si aceasta este importanta.
Din cand in cand, buburuza-pusculita nu mai poate sa zboare din cauza monedelor care i-au fost puse in spate, iar atunci, o eliberam. Este momentul in care bancherul schimba gramajoarele de monede pe bancnote, iar acestea le plaseaza in rezerva strategica din propriul portofel. Iar cu portofelul este deja o alta poveste... banii din el sunt pentru investitiile majore, adica un cart cu pedale, iar restul pentru o casa cu curte, ca sa putem sa crestem puiul pe care urmeaza sa-l primim atunci cand Tyson va fi tata.
Ca orice bancher, dramuieste banii cu maxima atentie!

CEDO

Am intrat in anul cu numarul sase de cand astept ca justitia din Romania sa ma puna in drepturile care mi se cuvin ca urmas al tatalui meu, cel care banuiesc ca ar fi facut o minima "randuiala" ca sa ma scuteasca de calvarul unei succesiuni plina de abuzuri ale celor care s-au scolit, si-au tratat bolile copilariei la fel ca si pe cele ale varstei mature din banii nostri, ai tuturor, inclusiv cei ai tatalui meu, in schimb avand datoria de a face dreapta judecata atunci cand nevoia te aduce in fata justitiei. Sunt oameni care au si jurat ca dreptatea sale fie prima grija.

Asa am crezut mult timp, iar nedreptatile pe care le-am indurat nu le-am socotit decat niste scapari, simple intamplari pe care puteam sa le repar aducand doar noi probe. Asta pana cand, oricat doream sa ma amagesc, mi-a devenit mai mult decat clar faptul ca vorbele pe care le auzisem rostite pe la colturi erau crudul adevar: am intrat pe mana unor mafioti cu gulere albe care, asemeni hienelor, s-au napustit asupra casei care face obiectul succesiunii. Am facut tot ceea ce se putea face, inclusiv apeland la alte organe si institutii ale statului. Degeaba! Statul sunt ei, cei care au pus ochii pe casa din centrul orasului si pentru care sunt dispusi sa faca orice faradelege ca sa o obtina. Justitia din Romania m-a infrant, in ciuda tuturor evidentelor. Cumetriile mi-au blocat toate caile, de cele mai multe ori prin abuzuri grosolane, incurajati si de faptul ca ei pot "gresi" fara ca sa plateasca. Ei nu au nicio raspundere, ei au salariu special, asigurare medicala speciala, pensie speciala. Si mai au ceva: obrazul foarte special, gros si patat.
De astazi, cu mai multa speranta si incredere, am inaintat cauza mea spre analiza la CEDO si astept ca abuzurile sa imi fie recunoscute si sa ajung sa fiu despagubit de catre statul roman, adica tot de catre cei care nu au nimic special, inafara de faptul ca le platesc salariile, asigurarile, pensiile acestor imbecili fara caracter.
Crede cineva ca le pasa?
.

Ședință tehnică - ACS Speranta

Speranta este unul dintre cele mai frumoase dintre cuvintele care pot fi asociate cu un proiect dedicat educarii copiilor, indiferent de scopul concret pe care si-l propune. Ce nume mai potrivit ai putea sa gasesti care sa descrie mai fidel sentimentul pe care il ai atunci cand te decizi sa il duci, de mana, la primul antrenament, la primul meci oficial. Dar atunci cand tu, parintele de pe margine, alergi ca sa ii ingrijesti rana primei accidentari, sa-i stergi primele lacrimi de durere, sau doar de ciuda penru prima infrangere.
Toate acestea, dar si altele, sunt visele pe care parintele le aduna intr-un balon de sapun, fara sa-i pese de fragilitatea lui. El spera si se lupta pentru ca puiul lui sa capete puterile de a razbuna toate neimplinirile de care a avut parte, meritate sau nu.
Dar, inainte de toate, de glorie si implinire materiala, speranta se leaga si de atmosfera din cadrul echipei, de conditiile creeate pentru nesterea unor viitoare caractere, ale unor prietenii care sa infrunte timpurile...
Imi este drag de fiecare data cand il vad pe antrenor cum incepe fiecare antrenament, foarte serios, cu o sedinta tehnica. Printre ei sunt viitorii campioni, nu trebuie decat sa-i asteptam, fara sa ne pierdem... "Speranta".

Am furnici pe toată talpa

Stiu oameni care ar schimba zilnic haina pe care o poarta, iar daca ar putea face asta ar fi cei mai fericiti din lume. Chiar daca eu nu pot sa-i inteleg, incerc sa nu-i judec, asa ca am sa vorbesc despre felul in care ajung eu sa depind de hainele sau de incaltarile mele, cum ajung ele sa faca parte din amintirile mele doar pentru ca anumite lucruri mi s-au intamplat atunci cand le purtam...
Zilele trecute m-am hotarat sa imi caut o alta pereche de incaltari, ca sa nu mai fiu nevoit sa cumpar ceva in pripa atunci cand cei pe care ii am acum isi vor fi dat obstescul sfarsit. Am intrat in mai multe magazine si am tot probat. Nu mi-au placut, poate si din cauza retinerii stupide pe care o am de a cumpara modele pe care nu le-am mai purtat. Mereu sint tentat sa le calific drept solutii indoielnice si sa le evit, asta pana ajung sa raman descult. Iar atunci, impins de la spate de nevoia de a incalta ceva,totusi, cumpar in mare viteza fara sa mai fac obisnuitele mofturi. Apoi ma obisnuiescsi uit pana cand si acestea se rup.
Trecand din magazin in magazin, la unul dintre ele am descoperit o pereche de pantofi usori,din piele intoarsa, exact acelasi model pe care il port de doi ani si de care sint mai mult decat multumit. Am probat o pereche si m-am interesat de pret, gandindu-ma ca vreau sa am o rezerva atunci cand cei pe care ii am se vor distruge si numai pretul m-a facut sa ma mai gandesc. Cu toate acestea, sint absolut convins de faptul spre toamna, atunci cand o sa vina vremea soldurilor, eu am sa merg sa ii cumpar doar ca sa am o rezerva, ca sa pot sa ma pastrez din acest punct de vedere intr-o zona de confort relativ.
Asa functionez eu. Am haine pe care le port de ani de zile si de care imi vine foarte greu sa ma despart... pentru ca asa functionez eu!

Cianura din icrele negre

Icrele negre nu mi-au spun niciodata prea mare lucru din punct de vedere al acceptiunii de delicatesa culinara, insa inca din copilarie am inteles ca ele sunt semnul potentei financiare care justifica trufia, dovada reusitei si justificarea unei trufii afisata ostentativ. Le-am vazut pentru prima data in casa unor prieteni ai parintilor mei, asezate pe "soldatei de paine prajita". Platoul era mereu acelasi, unul mic, din portelan chinezesc. Gazdele, mereu atente, ne indemnau mereu "macar sa gustam", mai ales pe noi, copiii.
Pot saspun ca eu nu am reusit niciodata "sa le gasesc gustul", sa ajung sa tanjesc dupa ele. Este adevarat, m-a impiedicat mereu sa depasesc acest prag si preocuparea mea de a transforma valoarea fiecarei lingurite de icre negre in lucruri pe care copilul din mine si le dorea, fara ca parintii sa si le poata permite. Asa, privindu-le prin aceasta prisma, ele ajungeau sa fie absolut dispensabile, dezgustatoare chiar.
Si acum, ajuns la varsta matura, chiar si atunci cand sint ademenit cu aceasta delicatesa am aceeasi reactie de retinere: pretul ma impiedica sa le gasesc gustul, indiferent daca trebuie sau nu sa le platesc.

Privind de sub umbrela

Nu pot sa nu ma minunez,de fiecare data atunci cand il intalnesc in cartier, pasind foarte greu, aproape tarandu-si picioarele, dar fara sa renunte, indiferent daca este vreme buna, ger sau canicula. Batranul cu bastonul alb este prezent zi de zi pe aleile din cartierul in care traim, dand zilnic o lectie de viata. Cu o tenacitate pe care multi dintre cei care il vad nu o pot intelege, omul acesta refuza sa isi accepte conditia de nevazator, de purtator de baston alb. Mai mult decat atat, il vad foarte des purtand discutii cu alti oameni, semn ca nu este un sociopat, ci are mereu ce sa povesteasca si cu alti oameni, chiar daca el traieste intr-o lume translucida, aproape opaca.
De multe ori ma gandesc ca as vrea sa stiu cum a fost viata acestui om, cum si-a dus existenta, dar mai ales cum si-a castigat painea... nu de alta, insa cred ca acestia sunt oamenii care lasa ceva in urma lor, care sporesc valoarea locului care le-a fost harazit, care merita sa le fie pomenit numele si atunci cand ei parasesc lumea aceasta. Ei, supravietuitorii, sunt cei care fac lumea sa se miste, mai bine sau mai rau, dar sa se miste. Restul sunt profitorii.
.

Cititorul

Este imaginea care mi-a uns sufletul in aceasta dimineata de duminica. Am simtit bucurie retinuta, dar temeinica. Bucurie venita din strafunduri, din structura cea mai intima a sufletului meu de parinte. Oare o fi sa am parte ca aceasta bucurie sa devina una de zi cu zi?

Aceasta intamplare, simpla, dar plina de semnificatii, s-a petrecut firesc, fara nicio interventie. Am fost doar un observator, adevarat, unul extrem de fericit.
Copilul meu nu stie sa citeasca, dar pare sa fie copt pentru o noua etapa din viata sa.
A venit vremea literelor, apoi a cuvintelor silabisite cu tenacitate.
Da, inca o data in viata mea, "A-na a-re me-re".
.

Referendum pentru suspendare sau creier pane in tigaie la oferta

.

Aproape toti cei din jur, cunoscuti sau straini cu care nu am sa schimb probabil niciodata vreo vorba, nici macar un salut, se mobilizeaza ca sa puna umarul pentru una dintre cauze, sa lupte pana la epuizare pentru o idee, sa se jertfeasca pentru un ideal. Aproape ca ai putea sa-i spui chiar si isterie, judecand dupa felul in care se petrec toate acestea, dar ar mai putea purta si numele de nenorocire. Oameni in toata fierea, parinti de copii uitati in fata televizoarelor, isi pierd energiile in sezatori nelucrative, facand scenarii, emanand edicte, golind pet-uri dupa pet-uri din cea mai ieftina bere si sperand sa castige jeep-uri pentru care nu ar avea bani nici macar sa achite impozitele...

Ma uit cu tristete in jur si constat ca nu mai este nimic nefiresc sa intri intr-o casa si sa constati ca nu mai exista o biblioteca, oricat de amarata. Cartile, acolo unde mai exista, se afla in cutii, ingramadite intr-un colt de magazie. Aproape ca nu mai au nicio valoare!

In timpul acesta, ca o urmare fireasca, nestiuti sau nerecunoscuti de nicio statistica oficiala, constienti de drepturile lor de cetateni europeni, la referendumul pentru suspendarea presedintelui incep sa apara probele materiale ale succesului reformei din invatamant: votantii care se semneaza pamand degetul acolo unde ar trebui sa manuiasca penita. Ei vor fi o parte dintre cei care de acum inainte isi vor exprima parerile despre soarta intregului popor.
Fara sa para a observa cineva dintre cei care sunt la timona, "Titanicul" isi continua cu trufie marsul spre impactul final, in timp ce noi, cei cu creierul pane gata de folosit in luptele electorale cantam pe puntea superioara imnul cucoanei Europa, o cocota ajunsa matroana autoritara. Ea ne spune de ani de zile "cu cine, cand si cum", iar noi, docili, ne straduim de fiecare data sa ii demonstram ca putem si mai mult decat isi imagineaza ea, cocota.
Ca ne place sau nu, nu mai este mult timp pana o sa asistam la reabilitarea lui Ceausescu, nu pentru ca l-am regreta pe el, ci pentru ca nu-i mai suportam pe cei de acum, politicienii nascuti nu amprenta mindiunii impregnata direct in ADN. Aceasta tagma a fariseilor nu o sa ne mai lase nicio sansa la viata tihnita si o sa ne oblige sa iesim in strada ca sa fluturam steagurile rosii, ale capitularii fara de conditii.

Gata cu rotile ajutatoare la bicicleta!

In urma cu cateva ore ne-am despartit de rotile ajutatoare pe care le aveam la "bicicleta albastra". De o buna bucata de timp devenisera o povara pentru ca in loc sa ajute, defapt, ele mai mult incurcau.
Cum se consuma etapele! Trec, impasibile, pline de trufie.
Iarna trecuta, in prag de mos Neculai, descopeream faptul ca ne-au disparut bicicletele, ocazie cu care am trait experiente traumatizante. La scurt timp, am dobandit-o pe aceasta si am regasit bucuria copilareasca sincera, nealterata.
Etape, etape.
Da, cu bucurie in suflete, copil si parinte, fiecare cu alte motivatii, ne-am despartit de rotile ajutatoare, asa, de parca nici nu ar fi existat.

"Ne-om aminti candva, cu drag,
De-aceasta intamplare simpla..."

"Speranta" a debutat

Se intampla uneori ca lucrurile sa vina mai devreme decat ai spera, cu o intensitate care sa depaseasca orice asteptare. Ieri, la doar doua zile de la primul antrenament, echipa noastra, "Speranta" a intalnit "Viitorul", ocazie cu care s-a produs si debutul in primul meci oficial din cariera "numarului 8".
Asteptat cu sufletul la gura, meciul a fost prilejul unei confruntari plina de patima, in care echipa noastra, desi aflata intr-o grupa de varsta inferioara, a facut fata cu succes partidei.

Bucuria mea de parinte a fost imensa atunci cand l-am vazut introdus in teren pe cel mai mic fotbalist al echipei (multi dintre adversari aveau chiar si cu trei ani mai mult decat el) si am constatat ca reuseste sa joace de la egal la egal, fara inhibitii, dar mai ales cu inspiratie si cu eficienta. Am inregistrat cateva dintre momentele acestei prime partide cu gandul la ziua in care ne vom amuza privind in urma, la inceputuri. Adevarat, imi tremura mana si simteam o puternica strangere de inima. Puiul meu era in arena, cu zeci de ochi atintiti asupra lui, iar el se descurca incredibil de bine.
Sincer, a existat un moment in care inima mi-a inghetat, atunci cand "speranta mea" a fost aproape de a debuta chiar cu gol. Daca ar fi reusit, toate aceste intamplari ar fi putut fi cu mult mai mobilizatoare. Chiar si asa, ramane istoria unei intamplari pe care am reusit sa o fac nemuritoare: "debutul numarului 8".
.

Vacanta la cort

Imi amintesc foarte des vacantele copilariei, emotia cu care asteptam ziua in care mama si tata intrau in concediu, somnul iepuresc din noaptea care preceda plecarea, "Dacia" noastra albastra si sunetul radioului care ne insotea calatoriile. Niciodata bagajele nu incapeau toate in masina, trebuia sa facem selectii drastice, cu toate ca noi stateam in masina aproape ca si sardelele in conserva, iar deasupra masinii aveam celebrul portbagaj confectionat artizanal. Eram la fel ca melcii pentru plecam in vacanta cu cortul. Aveam o minigospodarie la noi, gateam, spalam, iar daca era nevoie ne "bolmojeam" ranile singuri. Eram autonomi.

Imi amintesc aceste lucruri cu imensa placere, chiar daca uneori viata la cort devenea cam dura. Parintii nostri strangeau din dinti si gaseau puterea sa zambeasca, iar noi, mult mai linistiti, eram convinsi ca ei au gasit solutia neajunsurilor si ca nu mai este decat o chestiune de timp pana se rezolva.
Apoi vedeam lucruri noi, interesante, cunosteam oameni care calatoreau ca si noi, uitam supararea veche si ii faceam loc uneia noi, daca era sa apara.

Asa ne-au aratat parintii intreaga tara, calatorind din loc in loc de campare, impartind cu noi toate cele pe care le aveam, si bune si rele, intr-un induiosator exercitiu de educatie: cunosteam frumusetile tarii, locurile importante ale simtirii romanesti, luam contact cu diferentele dintre zonele istorice, toate acestea intr-o lectie de supravietuire in grup, iar grupul era familia. Iar amintirile acestea sunt vii si acum.

Asa am invatat, putin cate putin sa fim autonomi.
.