Un neamţ la Târgu Mureş

După ce noaptea trecută a poposit în Braşov, echipa Oţelul Galaţi a ajuns astăzi în Târgu Mureş şi a efectuat antrenamentul oficial, la aceeasi ora cu cea a meciului de mâine.

Am fi putut merge mult mai devreme la un meci, însă nu am mai fi avut această şansă, poate unică pentru fiul meu, să vadă înfruntându-se echipele oraşelor de suflet, dintre care una este foarte aproape să îşi câştige dreptul de a intra în Europa pe cea mai râvnită dintre porţile performanţei sportive: Champions League.

Dar cea mai mare bucurie este chiar întâlnirea cu unul dintre cei mai mari fotbalişti din toată istoria fotbalului românesc. Dorinel Munteanu este un adevărat model, un om despre care am să-i pot vorbi oricând copilului meu, tocmai pentru seriozitatea cu care face tot ceea ce îşi propune.

Echipa Oţelul Galaţi îşi clădeşte atât de sănătos o istorie încât te face să crezi că este numai un vis frumos. Cum să conduci campionatul fără vedete arogante? Am fost uimiţi de amabilitatea tuturor componenţilor echipei, de atenţia cu care s-au aplecat asupra copiilor. Aşa ar trebui să fie campionii cărora să le cânţi cu lacrimi în ochi ”You'll never walk alone” mai ales atunci când sunt înfrânţi! Să-ţi curgă lacrimile şi să cânţi, spunând tuturor că numai ei sunt ai tăi, necondiţionat şi definitiv.

Copile, asta înseamnă echipa! Să nu uiti niciodată!
.

You'll Never Walk Alone

Copilul meu s-a născut în Târgu Mureş şi aparţine acestui loc mai mult decât oricărui altul, însă, picătura de sânge gălăţean o să-l facă mereu să tresară la tot ceea ce este legat de oraşul în care s-a născut şi a trăit tatăl său.

Îmi doresc foarte mult ca el să fie sănătos, să fie activ. Mi-ar plăcea să ştiu că o să facă sport, la fel de mult cum îmi doresc să aibă o relaţie cât mai specială cu muzica.

Foarte des îmi amintesc de felul în care tatăl meu ne ducea, pe mine şi pe fratele meu, la stadionul Dunărea, locul atâtor suferinţe ale chibiţilor gălăţeni. La vremea aceea fotbalul era o îndeletnicire mult mai poetică decât în zilele noastre, chiar dacă nici atunci nu intrau în teren domnişoare neprihănite. Acolo am simţit emoţia tribunelor, acolo am avut primele bucurii de peluză, dar şi primele dezamăgiri. Acolo am început să înţeleg ce înseamnă echipă, tot acolo am realizat ca sportul fără tribună este lamentabil. Fără pasiunea arzătoare pe care o trăiesc cei care poartă steagurile unui club în mâini, dar mai ales în sufletul lor pătimaş, sportul ar fi la fel de interesant ca şi munca pe o linie de montaj pentru motoare, frigidere, orice altceva.

Sâmbătă, copilul meu, ţinându-mă de mână, merge pentru prima dată în viaţa lui la un meci de fotbal. Nu întâmplător, acest meci este între oraşele noastre de suflet, un meci în care indiferent de rezultat, noi doi o să câştigăm poate una dintre poveştile copilăriei, acele poveşti pe care sufletul le duce cu el chiar şi atunci când ajunge să se despartă de trup.

Da, eu tatăl, merg să-i arăt copilului meu că sportul este şi altceva decât bani, maşini, scandaluri şi ambiţii vremelnice. Sportul înseamnă în primul rând pasiune, ambiţie, seriozitate, restul venind de la sine atunci când eşti capabil să îţi păstrezi echilibrul.

Mai sunt doar două zile până la meciul FCM Târgu Mureş - Oţelul Galaţi, ziua în care începe (poate) viaţa de fotbalist a fiului meu. Poate că într-o bună zi o să ajungă să merite şi el să i se cânte din mii de piepturi ”You'll never walk alone”, iar sa işi dea sufletul pentru aceştia, gândindu-se şi la mână tatălui sau şi la ziua primului meci pe un stadion - darul părintelui pentru anul patru de când suntem o echipă.

Copilul meu, sport este atunci când ”You'll never walk alone”, doar atunci!

De unde atâta bucurie?

Plicul roşu

Intenţionam să scriu cu totul altceva, însă hazardul lucrează uneori şi în favoarea noastră. Acum îmi pare rău pentru că ieri am băgat în seamă o răutate gratuită. Mi-ar fi fost mult mai simplu să nu observ, mai ales că era evident faptul că nu merită.
Este o zi importantă, o zi în care amintirile sunt puse la un loc cu aspiraţiile, o zi în care orice gest mărunt poate să te ridice sau să te coboare, chinuitor de abrupt. Este ca şi cum te-ai afla în cockpit-ul celui mai rapid avion, biet pilot aflat sub ploaia ”G”-urilor venite din toate direcţiile.

În această dimineaţă, când mă pregăteam să plec de la grădiniţă, după ce am îndeplinit rutina zilnică a schimbării hainelor, personalul grădiniţei mi-a adus plicul roşu, sosit tocmai în această dimineaţă, ca şi cum toată lumea a conspirat pentru această surpriză.

Iată că există oameni ca Daria, discreţi dar atenţi la detalii, pentru că ne-a arătat că un om poate să stoarcă lacrimile de fericire ale unui părinte folosind doar hârtie, aţă, două mărgele şi un pix şi un timbru. E mult, este putin?
Acesta este motivul pentru care trag speranţa că într-o bună zi să înălţăm un zmeu, la Blaj, unul dintre locurile în care se mai scrie de mână şi în care omul păstrează un zâmbet pe buze.

Darul cel mai de preţ al acestei zile este să vedem că un om ne preţuieşte într-atât încât să facă ceva cu mână lui un zmeu atât de frumos şi de prietenos.
Daria, omul frumos care a alungat umbrele acestei dimineţi! Cu patru ani în urmă îmi sunam tatăl şi îl anunţam că numele mamei mele poate să meargă mai departe.

De ce?

De ce se simte îndreptăţit un om să ia peste picior pe un altul, doar pentru că l-a invitat la un "meet", printr-un mail în care nu există persoana a doua şi care nu dă nici cea mai mică informaţie despre program, participanţi? Asta mi s-a întâmplat astăzi. Îi mulţumesc pentru că mi-a cofirmat faptul că nu aveam motiv să merg acolo, la "meet"-ul lui, sacrificând timpul în care pot fi alături de fiul meu.

Stimabile, niciodată în viaţa mea nu am să sacrific nici măcar o secundă alături de fiul meu pentru a mă întâlni cu cineva care se repede ca şi curca în lemne, înainte de a se întreba dacă nu cumva am un motiv foarte palpabil pentru a declina invitaţia.

Pentru ştiinţă lu' matale, aş fi vrut să vin. Pur şi simplu nu aveam cum! Eram dispus să trec peste multe lucruri care nu mi se potrivesc, dar nu peste asteptările fiului meu. Poate să mă condamne cineva?
Vă invit să ne ghiciţi secretul... motivul pentru care nu am putut... si nici nu am vrut!

Recompensa mea

Nu de puţine ori îmi pierd răbdarea, poate că mi se întâmplă chiar să-l pedepsesc, uneori, fără să merite. Dar tot eu sunt cel căruia i se taie răsuflarea atunci când îmi primesc cea mai dulce recompensă pe care şi-ar dori să o primească un părinte: copilul meu s-a obişnuit ca atunci când vrea să-mi mulţumească pentru ceva să mă sărute pe frunte.
Cu fiecare zi care trece, cu fiecare astfel de sărut adăugat pe fruntea mea tot mai brăzdată de riduri, îmi dau seama că obiceiul acesta este chiar fabulos. Este ca şi cum ar adăuga, iar şi iar, câte o stea pe cer.... mereu mai rămâne loc pentru măcar încă una.
Măcar!

Fericirea din balonul de săpun

Astăzi am fost la joacă, într-un loc special amenajat, într-un supermarket. M-a impresionat, din nou, fascinaţia pe care o declanşează balonul de săpun asupra fiecărui copil, aproape fără excepţii.
Astăzi am împărţit bucuria cu Iulia, cu Mark, dar şi cu alţi câţiva copii...

Chinezu??? Marele absent! Ne-a tradus... cu Giulietta.

Puterea exemplului

Îmi amintesc foarte bine seara din urmă cu treizeci şi patru de ani. La televizor era un film bulgăresc, iar eu şi fratele meu ne pregăteam să ne lăsăm pe mână lui moş Ene. Locuiam împreună cu bunicii din partea mamei, şase într-o casă.

La un moment dat s-a auzit ceva foarte deosebit de tot ceea ce ştiam, dublat de stigatele unor vecini. Şi părinţii, dar şi bunicii au venit lângă noi încă din primele secunde, însă, cu un aer foarte liniştit. nu am ştiut nici atunci, cu atât mai puţin acum, cum au reuşit să îşi ascundă spaima. Cert este că nu am simţit nici măcar o secundă spaimă, chiar dacă ţipetele deveniseră extrem de stridente şi puteam să vedem pe fereastră oameni îmbrăcaţi sumar alergând pe lângă bloc.

Cutremurul din 4 martie 1977 a trecut fără să reuşească să mă sperie datorita modului în care adulţii au înţeles să se poarte în faţa noastră. Între timp, cu toţii au trecut din viaţa, iar când priveşti în urmă pare că au făcut asta aproape la fel de repede precum cutremurul care a fost prilejul unei lecţii despre stăpânire.

În timpul lecţiei noastre, mureau circa o mie cinci sute de oameni şi oraşul Zimnicea aproape că dispărea. La noi a fost o seară obişnuită, poate cu puţină spaimă...

Omul roşu

Pe omul frumos nu poate să-l schimonosească nimic, nici măcar lipsurile, dezamăgirile, sau neîmplinirile (oricum) programate. El poartă optimismul peste tot locul pe care îl străbate, umple cu licoarea speranţei toate incintele prin care îşi risipeşte vremelnica-i suflare.


Sublimul gestului pe care l-a făcut pentru noi a reuşit să-i statornicească un loc în sufletul nostru, chiar dacă nici nu suntem foarte siguri pe culorile pe care ni le arată. Frumuseţea nu are culoare.

Wild Cambodia

Ieri, doamna educatoare îmi spunea că este încântată de felul în care evoluează copilul meu, că are un vocabular suficient de bogat pentru vârsta pe care o are. De prisos să vă spun că noi încercam să facem şi mici exerciţii de dicţie, aşa cum fac actorii, chiar dacă acum jucăm în piese mici.



Totuşi, unul dintre cele cele mai frumoase exerciţii este acela în care pronunţăm oraşele şi ţările din care primim cărţile poştale. Lecţiile acestea sunt altfel pentru că cel mai adesea ni le predau nişte oameni pe care nu îi cunoaştem, dar care îşi asumă această răspundere. Călătoriile acestor oameni sunt primele noastre lecţii, sunt primii germeni ai dorului de ducă pe care sperăm să îl cunoaştem mai târziu.

Într-o bună zi, aceste steaguri răspândite prin lume o să le reîntâlnim. Poate că nu pe toate, însă fac tot ceea ce pot ca să cresc un Marco Polo al vremurilor noi.

Ghiocei adevăraţi

În articolul anterior am dăruit ghiocei tuturor celor care ne-au vizitat blogul. Am început astfel primăvara, cea de a patra în care împărţim bucuriile şi tristeţile. Încântarea pe care am reuşit să le-o transmitem unora se datorează şi faptului că aceşti ghiocei sunt adevăraţi, sunt de anul acesta, şi mai au şi ceva absolut special: au crescut pe moşia de la Idrifaia; ni i-a adus Rozi-mama.

Când eram de vârsta copilului meu, mergeam în pădurea de salcâm din spatele casei bunicilor şi adunam ghiocei, toporaşi şi viorele. Între timp, casa nu mai este a noastră, iar pădurea nici măcar nu mai există. Mor pădurile, însă ghioceii se mută!

Mărţişor

Îmbrăcat în sărbatoare,
În lumină şi culoare,
Elegant şi frumuşel,
Tinerel şi sprintenel,
Îşi arată capu-n lume
...ghiocel.

(Anca Mariela Ion)

Pentru toate fetele care ne citesc.... cu dragoste!

Muzici la turnesol

Astăzi mi-a fost gura amară. Prostia crasă te poate ucide. Deşi o face lent, pur şi simplu nu poţi să faci nimic ca să te aperi, să te salvezi. Eşti spectator al propriei neputinţe.

Încercaţi să testaţi reacţia unui copil la densitatea ideilor care încap într-o muzică bună, povestită cu atâta blândeţe. Până unde pot merge visele care vin după aşa ceva?

Să trecem peste necazuri

Întotdeauna bucuriile se clădesc pe necazuri, mai mari sau mai mici, pe efort şi pe sacrificiu.
În sfârşitul anului trecut am participat la un spectacol unde am dansat pe scena Palatului Culturii din Târgu Mureş.
Vă închipuiţi că a fost aşa uşor?

Seară de bal mascat

Mi-am amintit astăzi despre serbările copilăriei mele, despre faptul că la fiecare dintre ele, invariabil, jumătate dintre băieţi erau pistolari din vestul sălbatic: cămaşa cadrilată şi o eşarfă rezolvau problema. Dacă aveai şi o pălărie, atunci erai printre cei bine echipaţi, iar dacă şi pistolul era la vedere, atunci chiar puteai umbla ţanţos printre fetele (oricum, jumătate erau costumate în ţigănci).


Astăzi am participat la un carnaval al fiului meu şi m-am mândrit cu el. Oricât de caraghios aş fi, vă spun cu toată convingerea, copilul meu a fost ”cel mai frumos din oraşul acesta”. La fel ca şi ieri, ca alaltăieri, ca răsalaltăieri... la fel cum o să fie atât timp cât am să trăiesc. Copilul meu este cel mai frumos.


Pentru prima dată am simţit un regret sfâşietor pentru că nu am nicio fotografie cu cel mai frumos costum pe care l-am avut eu, unul de arlechin, făcut de către o costumieră de la teatrul din Galaţi. Aş fi vrut să-i arăt copilului că îi înţeleg mândria pentru felul în care a arătat astăzi.

Iar mie mi s-a dus gândul foarte departe, înapoi in timp...