A trecut şi 11.11.11. aproape la fel de spectaculos ca şi 10.10.10. Astăzi a fost o nouă zi de cinematograful buburuzelor. Cine sa mai fi avut timp şi chef de presupuse apocalipse declasate la rang de substantive comun?
La grădiniţa noastră a fost o zi plină de iepuraşii dintr-o poveste de desene animate, care nu erau nici măcar din Eden şi care nu auziseră de această grozăvie si aveau poftă de joacă. Cu ei alături am traversat această nouă oră astrală a omenirii.
Acum avem timp, cam un an, o lună şi o zi, ca să mai născocim nişte bazaconii legate de semnificatiile lui 12.12.12.Apoi ne liniştim!
Mi se par scumpe, chiar prea scumpe, iar faptul că nu se vând decât însoțite de o revistă mi se pare cinic din moment ce principala țintă este constituită de "grupa mică". Am bănuit chiar din prima săptămână faptul că prețul promoțional la care a fost lansată această serie nu era decât capcana întinsă copiilor, pentru ca aceștia să se transforme în cei mai eficienți agenți de vânzări ai companiei care a pus pe piață aceste jucării. Cinică abordarea, dar extrem de eficientă. În cazul nostru funcționează ca un ceas elvețian, motiv pentru care am ajuns chiar să-mi pun problema dacă eu aș putea să denunț această practică imorală, în care copilul este asmuțit (acesta este termenul cel mai corect) asupra părinților, bunicilor, unchilor, mătușilor, vecinilor, asupra oricui ar putea să-i ofere ultima apariție a "mașinilor de legendă".
Altfel, ideea este frumoasă. Doar la formă, fondul fiind un putregai aflat la discreția viermilor marketeri. Fără ei societatea s-ar opri în loc și s-ar minuna de propria frumusețe.
Poate că nu știți, dar astăzi este ziua de naștere a celui care a reușit să demonstreze încă o dată că simplitatea este calea succeselor cele mai sigure și mai sănătoase: Mikhail Timofeevich Kalashnikov, cel căruia îi este atribuită paternitatea celei mai vândute arme din toate timpurile, AK-47.
Numele său a reușit să între în folclorul întregii lumi, depășind în popularitate branduri promovate cu bugete imense, capabile să țină în spate armate întregi de marketeri profesioniști.
Viața are momente în care ne dă semne că doar simplitatea, de toate felurile, poate să-l facă pe David învingător în confruntarea cu Goliat. Cum să nu te impresioneze o astfel de dovadă de dragoste făcută cu Kalașnikov-ul în mână? La mulți ani Mikhail Timofeevich! Arma asta este bună la orice... chiar și în dragoste!
Nu știu dacă are un talent și nici nu cred că este foarte important, încă. Interesantă este însă nevoia de a povesti cuiva despre ceea ce desenează, lucru asupra căruia mi-a atras atenția doamna educatoare. Aproape orice lucrare se finalizează cu o scurtă poveste despre cele pe care le-a pus pe hârtie, cu o constatare foarte critică, dar și cu un discurs mobilizator despre cât de reușite vor fi următoarele. Cum să mai fiu subiectiv atunci când argumentele sunt atât de precise și de puternice?
Tocmai din acest motiv, începând de astăzi o să inaugurăm o pagină nouă a blogului și anume pagina "Desenele mele".
De câte ori nu ai pus această întrebare, bineînțeles, mereu în glumă. Și cât de dură poate să fie constatarea că ai ajuns în chiar această situație, că nu mai ești indispensabil nici măcar în cercul tău de prieteni, în miniuniversul tău meschin. Cum ai putea să treci peste realitatea cruntă a unui spate întors de către un om pe care te bizuiai, îl simțeai parte din structura ta de rezistentă? Ce să faci atunci? Să implori pentru ajutor sau să mergi mai departe, singur și fără prea mari șanse? Să te oprești și să încerci să îți găsești locul într-o altă poveste, una bazată pe compromisuri și mai mari?
Cu puțin timp în urmă am apelat la un prieten pentru o chestiune măruntă. Mi se părea un mărunțiș, o bagatelă. Nu a fost așa, iar ceea ce a urmat s-a transformat într-o grea povară, mai ales pentru mine. Omul, fără să dea un răspuns negativ, s-a văzut nevoit să își schimbe traseele zilnice doar că să nu mai dea ochii cu samavolnicul cerșetor, adică eu.
Poate că o să citească vreodată aici: îmi cer scuze că nu am știut să-ți cer altfel mărunțișul ridicol pentru care am apelat, deși era o zi atât de frumoasă!
Nu știu dacă mai este la modă, și nici nu știu cine mai este capabil să-l împletească. A fost o vreme în care mohairul era un semn de noblețe, de eleganță rebelă între multe, foarte multe nuanțe de gri.
Tot mai rar mi se întâmplă să folosesc transportul în comun, însă, atunci când se întâmplă impresiile sunt incredibil de puternice. Zilele trecute am pornit spre centru orașului, fără treburi concrete. Am zăbovit mult, așa că la întoarcere m-am repezit spre minibus. Am călătorit preț de numai două stații, timp în care, în îmbunzeală, am stat lipit de o doamnă în vârstă care purta un pulover și o băscuță împletite din mohair. Culorile nu mai erau vii, iar firul nu mai era la fel de pufos. Cu toate acestea, fiind atât de aproape, am simțit un miros cunoscut, unul care părea că vine dintr-un trecut foarte îndepărtat, greu de definit. Am privit chipul plin de riduri, care se încăpățâna se mai afișeze măcar o fărâmă de eleganță dintr-un alt timp. Apoi am încercat să recompun trăsăturile din urmă cu zeci de ani, atunci când mohairul era viu și pufos în jurul unei fețe de copilă îndrăgostită grăbind către prima ei întâlnire.
Chiar așa! Mai știe cineva să împletească (măcar) o pereche de ciorapi din lână?
...care să aprindă o mână de lumânări și să pună câteva flori alături de fotografia lui Adrian Păunescu, pe peretele meschin al unei pizzerii din centrul orașului Târgu Mureș. Nu îl cunosc, însă doresc să îi mulțumesc pentru gestul său simplu, omenesc.
“Va fi interesantă postumitatea mea. Vor fi, desigur, şi uitări, vor apărea şi atacuri nedrepte, dar scrisul meu se va despovăra de biografia autorului, în circulaţia lui printre oameni. Nu-mi pot închipui propria mea moarte şi nici nu cred că ea e o trecere de zid. Aş fi fost curios să ştiu totuşi ce iarbă va răsări, în timp, pe mormântul meu…”
Ne-am întâlnit pentru a treia oară, la o oră mai potrivită somnului decât audiției, fie ea și de blues. Mike Godoroja a fost la fel de cald, fiind el însuși părintele unor copii care cresc frumos. Am convingerea că pe acest om o să-l întâlnim din ce în ce mai des, iar aceste întâlniri ale noastre vor fi "începutul unei frumoase prietenii".
Astă seară, încă o dată, am simțit puțin din emoția obositoare a turneului unei trupe. Într-o bună zi, aceste emoții ar putea să fie ale noastre, iar noi avem datoria să credem în șansa noastră. Este tot un fel de ștafetă, într-o zi albă, de la tată la fiu.
Aproape că ne-a prins miezul de noapte în Palatul Culturii din Târgu Mureș pentru o porție de blues., dar a meritat.
Mă uit cu stupoare împrejur și mi se pare că este nefiresc de multă liniște în această zi în care se împlinește primul an de la punctul pus vieții de către unul dintre cei mai controversați oameni de spirit românesc. Adrian Păunescu a fost unul dintre numele care au ifluențat major vremurile prin care a trecut, a trăit și a luptat pentru convingerile sale, uneori chiar și împotriva unor ipotetice evidențe.
Atât de multe nume îi datorează rezonanța pe care și-au căpătat-o în cadrul Cenaclului Flacăra. Oare nu mai este creștinește să vorbești răposatul numai de bine? Unde sunt cei care ar trebui să-i pomenească numele, fie și numai la comemorări?
A devenit o constantă a tuturor dimineților. În fiecare zi, mai puțin în cea de duminică, el este partenerul meu de plimbare, preț de jumătate de oră, în cea mai mare parte pe aleea busuiocului. Plimbări tăcute în cea mai mare parte, fiecare cu gândurile lui. În vremea aceasta, germinația este pe cale să erupă.
Nu este nicio glumă: răspunde la numele de "CâineBun".
Este ziua realesului președinte, Traian Băsescu. Toată lumea caută un dar foarte inspirat, plin de semnificații. Eu am descoperit pe blogul acuvio ceva care mi s-a părut că îi place și președintelui care declara că el, ca conducator de stat, trebuie să fie foarte atent la ținuta sa. Oare câte opinci are în dulap?
Zilele trecute am avut surpriza să primesc un mail de la Adrian Ilie, cel care după mine este cel mai inspirat dintre compozitorii de muzică rock din România. Piesele lui nu au fost prea multe, însă au reușit să adune în ele esență pură de muzică. Poate că nu au fost originale 100%, însă el a găsit chimia unor sunete pe care să le adoptăm, o generație întreagă și poate chiar mai mult decât atât. Zilele acestea s-au întețit zvonurile potrivit cărora Cristian Minculescu se îndreaptă către un iminent nou moment de cumpănă al existenței sale. Problemele medicale grave, poate și graba cu care a revenit în activitate după operația de transplant, fac deliciul presei avidă de rating. Cu greu poate să mai înțeleagă ceva. Iar pentru copilul meu, datorită unui gest fabulos, Cristi este un zeu. Cu toate acestea, mailul primit de la Adi Ilie, alăturat postărilor lui Mike Godoroja de pe Facebook, stângăciile de comunicare ale trupei, toate mă fac să mă gândesc că se întâmplă ceva grav.
"Ceea ce a urmat operației mi se pare de domeniul nesimțirii și al prostiei. Că se dorește să fie văzut cum cade pe altarul muzicii nu este un motiv suficient, dat fiind faptul că soția lui l-a ajutat iar Ministerul Sănătății i-a dat banii necesari pentru a-l salva și nu pentru a abuza pe mai departe șansa de a trăi. Ce vreau să spun este că Minculescu trebuia să întrerupă pentru o perioadă de timp poate chiar să se retragă într-un anume fel. Nu total vreau să spun. Trei sau patru concerte majore pe an erau sufieciente. O muncă de studio, o implicare în viața socială în a ajuta copii săraci printr-o fundație etc.. erau benefice atît pentru el cît și pentru societate. Putea să există prin cel puțin două sau trei melodii pe an avînd conexiunile necesare să le facă difuazate la posturile radio specializate în rock etc." (George Adrian Ilie)
Îmi place să cred că am redat confesiunea unui prieten care a știu, mereu, să păstreze în suflet "Speranța". Sunt doar nori de hârtie?
Ceva, orice! Aș schimba și apoi aș pleca pe un alt drum, într-o altă direcție, poate într-o altă dimensiune. Este cel mai simplu mod în care pot să îmi recunosc apatia, să împart vinovăția cu oricine altcineva, doar ca să nu fiu nevoit să îmi recunosc eșecul total, să cred eu că mai am o șansă, una care stă să vină, iar eu doar trebuie să o aștept pregătit. Dar chiar și așa, aș vrea să schimb ceva, orice, doar că să pot pleca liniștit...
A inceput si se apropie de sfarsit numaratul naivilor, a celor care si-au gasit scuze sa mai ramana in tara in care demnitatile publice au ajuns sa primeasca dispensa pentru necunoasterea limbii, in care branconajul nu-i deloc nasol daca ai pe cineva cu bile mici si tari, in care Robin Hood (statul roman) fura de la bogati (doar au venituri peste 800 de lei/luna) si dau la saracii loviti de criza nemiloasa. (videni, popovici, elani si elene cu tot cu cosanzenele apartinatoare, umbrareni, casuneni si alti melteni).
Urmand metodele branconierilor, smecherii care au invatat sa raspunda de fiecare data corect la intrebarea incuietoare despre sapca, se pregatesc din nou sa castige concursul de pescuit la biban si babusca (somnul, cega, nisetrul si pastruga s-au prins cum sa le manance acestora nada fara sa se prinda prea multa lume si sa-i arate cu degetul). Pentru ca totul sa fie echitabil, poarta cu ei si cate o undita stralucitoare, as spune si nitel zornaitoare, numai buna pentru mapa de presa a competitiei (ca doar trebuie sa traiasca si morarii turcesti si porele liicene si plese). Cu jurnalul intrecerii de-a dreptul satul de trofee valoroase doar pentru cei care le publica (dar le si incaseaza in avans), nimic nu mai poate sta in calea performerilor. Undita poate sa devina ciomag, bun si pentru sprijinire, dar si pentru altoire (la o nevoie). Toate acestea facute pe fata, ca nu mai este vreme pentru fineturi iar scopul scuza orice, iar daca nu reuseste, se ocupa de asta armata de igasi clonati si distribuiti pe fiecare zona descentralizata si deconcentrata, instruiti si indreptatiti in a flora si deflora zilnic orice mai poate produce o bruma de polen sau nectar.
Cum spuneam, a inceput numaratoarea naivilor care pescuiesc la undita, convinsi ca mai bine ar incerca sa prinda la mana decat sa foloseasca ultimele cuceriri ale tehnicii pescuielii in ape tulburi. Acum, cand se tin discursurile despre sansa egala a concurentilor, toata lumea se faleste cu cate o singura undita (sa moara ma-sa daca am mai mult!). Iar ca invingatorii sa fie cu atat mai meritosi, trebuie sa-i stim la locul lor, sa le masuram undita si sa le cantarim nada tuturor pescuitorilor de plevusca. Si sa-i stim pe balta, la loc sigur, ii scanam si la codul de bara (care n-au CNP). Care nu-i gasim, le promitem sa avem grija si de undita lor.
Nu pot sa nu fac un exercitiu de imaginatie: odata inceput concursul, pescarii fiind bine impartiti pe caprarii, pestele nu o sa mai aiba dubii la care undite sa traga, ca altfel este bai. Expertii vor recurge la metodele mult mai eficiente de pescuit la curent sau la dinamita, ca doar nu se joaca nimeni.
Targu Mures, Ardeal, Romania
Tocmai pentru ca am primit in dar acest blog inainte de a invata sa scriu si sa citesc, deocamdata eu sunt doar muza.
Vizualizati profilul meu complet
