Eu știu că martorii la căratul apei uită

Eu stiu ca ai sa vii sa te infrupti, fara rusine, ca si cum totul ti s-ar cuveni, ca si cum totul ar fi rodul caznei tale, a frustrarilor pe care le-ai adunat atunci cand ai renuntat la dorintele si nevoile tale pentru un viitor care parea atat de departe.


Eu stiu ca ai sa uiti, ca ai sa te bucuri fara rusine, fara remuscari. Tu, martorul tacut la caratul apei, umbra care a fost permanent in coasta celui care a trudit, tu vei fi profitorul suprem. Asta pentru ca, nu-i asa, fara ochiul tau sfredelitor din ceafa celui indoit de greutatea carafelor nimic nu s-ar fi putut desavarsi.
Eu stiu si car sacalele resemnat, dar fara sa uit, cu credinta.

Mereu, acest contur confuz, deselat, te va urmari!

Vreau să câstig eu drapelul lui Lucian Bute de la Antena 3

Imi place si chiar propun o continuare si dupa ziua nationala a campaniei Antena 3 de trezire a sentimentului national si al respectului pentru tricolor.
Concret, daca am sa castig steagul lui Lucian Bute intentionez sa contactez Federatia Romana de Fotbal pentru a transforma acest tricolor in stindardul care sa-i mobilizeze suplimentar pe jucatorii echipei noastre nationale la meciul Ungaria - Romania din preliminariile CM 2014din Brazilia. Intentia mea este de a insoti impreuna cu colegii mei de echipa pe componentii echipei nationale de fotbal la festivitatea de intonare a imnului purtand imaginea steagului national cu dedicatia campionului mondial Lucian Bute inscriptionata pe piepturile noastre: "Cu toata dragostea pentru tara mea!"
Locuiesc in Targu Mures si, desi nu am implinit inca sase ani, sint scolar. Vorbesc bine doua doua limbi si am inceput sa o invat si pe cea de a treia. Studiez pianul de doi ani si ma pregatesc pentru admiterea la liceul de arta. Joc fotbal la clubul Speranta, iar in aceasta vara am fost cel mai tanar jucator din intreg turneul "e-on 2012". Mai mult decat atat, am fost si cel mai tanar marcator. Fac toate acestea intr-o tara din care au cam disparut "solutiile educationale colective".
Dar, si mai mult mi-as dori ca acest steag sa-l transform in simbolul unui proiect national menit sa revigoreze baza de selectie a viitorilor campioni prin crearea unor structuri neguvernamentale bazate pe voluntariat (urmand modelul SMURD), avand ca scop sprijinirea materiala concreta a copiilor care au talent.

Si cred ca pot sa-l castig si pentru ca locuiesc pe strada 1 decembrie 1918. Si acesta este un semn!

Mi-au dat lacrimile

Nu m-am putut stapani. Pur si simplu nu am putut, desi am stiut ca urma sa urce pe scena salii de festivitati a liceului de arta alaturi de doamna profesoara ca sa cante o piesa impreuna. Om deprins cu exercitiul gestului care sa-i dea incredere viitorului artist, mi-a soptit la ureche doar cateva vorbe: " Este important sa auda cateva aplauze! "

Si asa a fost! Iar eu filmam acest moment cu ochii in lacrimi. De ce mi-ar fi rusine de asta? De ce? Oare cati parinti m-ar invidia pentru ceea ce am trait astazi? Cred ca pot sa spun ca am fost fericit!

Bănuțul de aur din chimir

N-am sa ma supar pentru ca ai ales sa ma vinzi, chiar inainte de a-mi cumpara increderea. N-am sa ma supar nici pentru ca ai populat talerul tau al balantei doar cu efemere contururi, forme perfecte, lipsite insa de textura simpla a constiintei.
Chiar daca ma intristez mult prea des, chiar daca simt sufletul pangarindu-se intre prea multele marsavii, nu am sa recunosc ca au fost multe momente in care mi-a lipsit dureros de concret tocmai o vorba a ta. Nu! Tu ai fost printre primii care s-au repezit sa-mi traga presul de sub picioare, tu, prietenul meu. Poate ai sa intelegi de ce am sa spun ca nu mai pot sa ma opresc din aceasta infinita cadere.
Macar a meritat? Ai pus banutul de aur la chimir?

Mi-a dat Dumnezeu o cazna binecuvantata

....si mi-a dat si un gand amar, chiar in timpul in care asteptam alaturi de "CaineBun" sa ia sfarsit lectia de pian. In apartamentul care se afla chiar sub cel al profesoarei noastre stiam ca locuieste o doamna foarte bolnava, cancer osos cu metastaze. In mod inexplicabil mi-am pus intrebarea "cum o fi suportand suferinta?". Apoi, pentru ca mi-am amintit ultimele clipe ale mamei mele am refuzat sa ma mai gandesc la asta. Am preferat sa imi mut gandul la cazna mea zilnica, la speranta mea pentru viitor. Sentimentul meu de vinovatie pentru aceasta lasitate nu s-a pastrat prea mult. Egoismul si-a facut cu prisosinta treaba, iar in cateva secunde am simtit cum sufetul mi se umple de bucuria reusitelor puiului meu. Sunetele care veneau de dincolo de usa apartamentului ma invaluiau si ma ameteau deopotriva. Cum sa nu ma bucur cand mi-a dat Dumnezeu o cazna binecuvantata....

Cateva ore mai tarziu am aflat ca suferinta doamnei a luat sfarsit.

Întingând cu pâinea în zeama bolborosindă

Pierd gustul povestii, pierd motivatia asteptarilor infrigurate. Bolboroseala continua isi pierde rostul, narile nemaiputand sa prinda aburul cu izul stiut...
Mi-am amintit chiar acum felul in care o pandeam pe bunica noastra atunci facea cate o tocana, ca sa inmuiem painea in zeama mancarii care fierbea pe aragaz. Imbiati de miresmele raspandite in toata bucataria, rupeam bucati de paine pe care le puneam in furculita, apoi, cand prindeam un moment de neatentie a bunicii, ne repezeam catre oala de tuci in care obisnuia sa gateasca. Putine mancaruri erau mai gustoase decat acele bucatele de pita zemoasa. Aproape ca nu ne mai puteam opri, de cele mai multe ori bunica fiind nevoita sa ne goneasca pentru ca mancarea sa nu ramana doar cateva bucati de carne.
De prisos sa mai povestesc faptul ca toata aceasta magie a gustului dura pana in momentul in care mancarea era gata, iar focul era stins. Din acea clipa nimic nu mai era la fel, iar painea inmuiata nu mai avea nicio valoare.
Pierd gustul povestii, pierd motivatia asteptarilor infrigurate. Bolboroseala continua isi pierde rostul, narile nemaiputand sa prinda aburul cu izul stiut... mult prea des imi este pofta de o pastrama de oaie cu sos rosu, asa cum numai tata stia sa o faca.

Pastrama de oaie a la Idrifaia

Pe vremea cand traiam in Galati, la vremea aceasta, in fiecare an, tata avea obiceiul de a pune cate o oaie la pastramit. Aproape ca era un ritual pe care il repeta de cateva ori pana la sarbatori. In foisorul din fata casei lui se adunau cu regularitate prietenii si vecinii sai, iar la cativa pasi, in gradina, gratarul sfaraia cu temei. Asa ii gasea seara de cele mai multe ori, cu pastrama si paharul in fata. Stateau si vorbeau cate in luna si in stele...
Zilele trecute am petrecut cateva ore pegatind o pastrama dupa reteta tatalui meu. Mi-am amintit felul in care stateam in foisor si curatam carnea de seu si de pielite pentru ca rezultatul sa fie maxim. Fara conservanti, fara arome, fara aditivi. Mai natural de atat nu se poate. Chiar daca reteta este a tatalui meu, as spune totusi ca aceasta pastrama de oaie este una "bunatatile din Idrifaia".

Zâmbăretul din farfurie

Nu-i greu deloc sa ne jucam din cand in cand cu ceea ce punem in farfurie. In definitiv, chiar si acolo poate sa ajunga povestea copilariei plina de bucurie. Nu trebuie decat sa reusesti sa lasi la o parte toate gandurile care te apasa si sa fii copil, sa incerci macar sa te intorci in trecut.
Nu-i greu deloc sa dai putina culoare chiar si celor mai banale momente din viata! Ele nu se vor mai intoarce ca sa poti sa le faci cu putin mai bune...

Anii cei mai frumosi

Exista momente in care realizezi ca nu poti sa traiesti singur pe lume, ca depinzi de felul in care reusesti sa il completezi pe cel de langa tine pentru ca grupul sa simta gustul victoriei.
Copiii nostri abia acum deprind importanta camaraderiei, a sacrificiului personal pentru o bucurie comuna, a compasiunii pentru suferinta celuilalt.
Nimic nu se compara cu prieteniile copilariei, iar aceasta imagine ar putea deveni peste ani una cu valoare de simbol.
Fie ca vor ajunge performeri in sportul acesta, fie ca viata le-a pregatit altceva, momentul acesta va fi unul la care se vor intoarce mereu. Poate ca isi vor uita numele, insa prima lor echipa va ramane in suflet purtand un nume incredibil de frumos : Speranta.

Tata si mielomul multiplu

Am sa-mi amintesc mereu ziua si ora la care am primit telefon de la prietenul tatalui meu, doctorul militar Ionel. Vorbea altfel decat eram obisnuit. Era grav, chiar daca era evident ca incerca sa ma protejeze, sa-mi sugereze ca inca nu este un diagnostic final, ca se poate sa nu se confirme, ma rog, toate cliseele obisnuite.


Am plecat in aceeasi zi la Galati, sperand, nici eu nu stiu la ce. Aveam momente in care incercam sa-mi iau singur curaj si sa spun ca indiferent ce ar fi, impreuna o sa gasim o cale sa iesim din prinsoare. Apoi cadeam in deznadejdea faptului ca imi intuiam neputinta.


Si tocmai asa cum nu imi doream s-a si intamplat defapt, dupa o evolutie galopanta, mielomul multiplu al tatalui meu l-a rapus. Era o noapte de primavara, o noapte in care nici aburul de opiu nu a mai fost bun la nimic.

E timpul încercărilor

Oare am sa pot sa trec cu seninatate peste dezamagirile care ma asteapta? Oare am sa pot sa accept ca multe dintre eforturile pe care le-am facut impreuna au fost in zadar?
Ma straduiesc sa plamadesc un caracter puternic, capabil sa aleaga, sa lupte din toata fiinta, sa stie sa piarda, dar mai ales sa stie sa renunte atunci cand resorturile interioare nu mai actioneaza miscate de dorinta, ci sunt prada unei inertii.
Nu cred ca toate acestea nu vor conta pentru intreg, insa trezirea dintr-un vis frumos este mereu dureros de frustranta.
Da, incerc sa ma pregatesc mereu pentru un astfel de moment, tocmai pentru ca mi-as dori sa reusesc sa-l trec cu demnitate daca ar fi sa apara, insa visul, visul inca nu-l dau... Cu mintea mea de om matur, eu stiu sigur ca doar incercand, poate exista o sansa pe care copilul sa o risipeasca la un moment dat, indiferent care ar fi motivatia. Dar ea sa existe si sa sune curat!

Până când altzheimer-ul ne va despărți

Discutam linistiti despre fel de fel de lucruri in timp ce masina rula pe drumul de intoarcere de la primul meci de fotbal pe iarba adevarata al copiilor nostri. La un moment dat, in timp ce ne apropiam de aeroport, l-am auzit pe interlocutorul meu oftand parca din chiar strafundul sufletului, in timp ce privea cu ochii umezi in departare, spre stanga. Dupa cateva momente, probabil mi-a observat mirarea, mi-a spus ca tatal sau se afla acolo, internat intr-un sanatoriu, atins de o boala necrutatoare, altzheimer. Povestea lui scurta m-a cutremurat, tocmai pentru ca suferinta din spatele vorbelor era mai mult decat evidenta, suferinta data mai ales de frustrarea neputintei de a isi ajuta tatal. Totul se petrecuse intr-un singur an.
Da, m-am curemurat la gandul ca se poate intampla sa-i ranesti pe cei care te pretuiesc doar pentru ca boala ta nu le mai lasa nicio sansa de a se mai apropia de tine. Amintirile raman doar ale lor, in timp ce tie nu iti mai spun nimic.
Am suferit pentru un necunoscut, dar mai ales mi-a ramas in minte imaginea copilului care si-ar fi dorit sa isi aduca tatal inapoi, in lumea care pare sa nu-i mai apartina.
Acum, chiar cand scriu, ma chinuieste gandul ca mi s-ar putea intampla si mie, iar asta imi provoaca o mare suferinta. Nu pentru mine, ci mai ales pentru neputinta si regretele fiului meu.
Daca am sti ce ne asteapta....

Botez cu iarbă verde și apă de ploaie

Pentru prima data am coborat ghetele antrenorului in iarba verde, adevarata a unui stadion din Turda. Intamplare simpla, in care o mana de copii au fost dusi cu masinile parintilor lor cale de 80 de kilometri pentru a-si masura fortele cu alti copii, poate chiar viitorii lor adversari, poate chiar colegi sub culorile marilor cluburi ale tarii sau ale lumii. Ce anume ne poate impiedica sa visam?
Ieri, pe o vreme inchisa cu ploaie marunta, grupele ACS Speranta 2005 si 2006 si-a trecut intre realizari si primele partide jucate pe gazon adevarat.
Dar si mai important, micul meu campion a fost titular in ambele partide, ba chiar a reusit sa marcheze un frumos gol din actiune in partida cu copiii care sunt mai mari cu doi ani decat el. Am fost atat de fericit fericit incat am indraznit sa ma gandesc ca aceasta ar putea fi calea lui, ca eforturile sale sunt bine coordonate si ca ar putea fi un mare performer. Am ascultat aprecierile antrenorului dupa meciuri si am inteles ca "speranta" da primele semne ca mingea incepe sa-l asculte. Mai trebuie numai sa formam si caracterul de luptator cu gandul  la uralele viitoarelor arene. Pana atunci, a fost pentru prima data si capitanul echipei.

Cu Otelul pe Cluj Arena - Mingea mult visata

Am fost pe Cluj Arena. Ne-am intors tarziu in noapte, incramaditi in masina factiunii dure a geleriei echipei de fotbal Otelul Galati, obositi si dezamagiti de rezultat, cu atat mai mult cu cat au fost semne ca s-ar fi putut. La fel cum nu am fost deloc departe de a ne intoarce complet dezamagiti.
Cu toate acestea, a mai existat un motiv de dezamagire, una mult mai concreta tocmai pentru ca se intampla de fiecare data atunci cand mergem la stadion. S-a impamantenit obiceiul ca in deschiderea partidelor de prima liga din Romania ca jucatorii sa trimita in tribune mingi pe care spectatorii sa le pastreze. La fel s-a intamplat si aseara, iar momentul a fost prilejul unei noi sperante... in zadar.
Bineinteles ca nu se pune problema unei mingi. Mai are cateva acasa, insa nu sunt la fel cu cele care vin din teren, asemeni unui dar cazut din cer. Sigur ca nu poate sa plece toata lumea de la stadion purtand in maini un astfel de trofeu, insa nu pot sa nu observ speranta, apoi dezamagirea care insotesc fiecare inceput de meci.
Ceea ce m-a surprins insa a fost faptul ca jucatorii echipei noastre nu au facut acest lucru. Sincer, mai ales pentru ca eram destul de putini, m-am gandit ca acestia s-ar fi indreptat spre peluza din care i-am incurajat si ne-ar fi rezolvat aceasta mica obsesie.
Da, sint fascinat de fiecare data sa vad emotia cu care ii priveste pe jucatorii care trimit mingi in tribuna. Se vede pe toata figura lui de copil care spera ca viseaza cu ochii deschisi la acea minge.

Crime inutile, conjuncturale

Exista un tip de om pe care o intamplare din trecut il face sa nu aiba liniste pana nu plateste insutit frustrarea pe care a trait-o la un moment dat, fara sa incerce macar sa inteleaga daca si aceea nu este consecinta propriei trufii. De multe ori poate chiar inconstient, acesta regurgiteaza propriul venin si il revarsa asupra celor din jur cu o inversunare greu de explicat chiar si pentru el, nefericitul.
Nu, nu am sa ii explic direct faptul ca nu este nicio rusine sa porti o haina second-hand daca faci asta cu o minima demnitate, daca stii sa o tii cat mai curate si daca aceasta curatenie reusesti sa o asortezi si cu paloarea obrazului. Dar, mai mult decat orice, nu este o rusine sa incerci sa dai o sansa unei sperante din sufletul tau fie chiar si cu stigmatul mediocritatii tatuat in frunte, impregnate pana la os.
Nu, nu este nicio rusine sa traiesti simplu, incercand sa faci si pentru altii tot lucruri simple, asa cum nu este nicio rusine sa refuzi pe cineva care nici macar nu este interesat de motivul tau. Timpul imi dovedeste ca am ales corect atunci si ca merita sa indur orice razbunare, oricat ar fi ea de gratuita. Mai mult decat atat, oricat de greu mi-ar fi, chiar sa ii multumesc pentru ca mi-a dat inca o confirmare a faptului ca trebuie sa traim intre oameni care comit crimele cu seninatatea sanitarului venit in sat ca sa lupte cu molima aviara.
Nu, nu este nicio rusine ca sa porti o haina carpita, oricat de prost, atata timp cat ea te apara de intemperiile care te-ar putea ucide la propriu. Platesti cu umilinta ta sansa de a-i face copilului tau cel mai de pret dar: sa stai langa el, oricat de sarac, oricat de umil, oricat…. dar umarul tau sa fie viu, concret, pregatit oricand sa-i fie sprijin in momentele grele. Da, merita! Dar probabil ca tocmai aceasta iti este frustrarea. Stii tu ca eu tocmai mi-am adus acasa copilul purtand o incredibila podoaba? Steluta rosie este o recompensa a celor pe care trebuie sa nu le vad, sa nu le pun la suflet, doar pentru ca el sa isi gaseasca o cale mai demna. O cale pe care sa poata sa o laude mai ales cel care se crede inderptatit sa ridice piatra impotriva hainei ponosite cu care I te infatisezi. Chiar daca ar fi sa se intample mult mai tarziu si tot ar fi o reparatie pentru care merita sa te lupti inca de pe acum.
Eu stiu ca m-ai inteles!