105 cm

Tot mai puţin timp pentru tihnă, tot mai puţine momente de împăcare, de mulţumire cu propria condiţie.

Zilele trecute m-a sunat Mihaela şi mi-a cerut să-i spun ce înălţime are copilul, iar eu nu am ştiu să-i răspund. Pentru că Dănuţ venea spre noi, s-a hotărât să trimită în dar un tricou pentru cei patru ani împliniţi la începutul acestei luni. Aşa am ajuns să realizez faptul că fiul meu a trecut bariera înălţimii de un metru, fără că eu să prind de veste. Am şi uitat când ne-am măsurat ultima dată.

Ştefan are 105 cm. Nici nu ştiu când i-a adunat pe toti...

Simplă mângâiere

Uneori se ivesc probleme, neînţelegeri cu colegii, dorinţe care nu pot fi realizate, sau pur şi simplu dezamăgiri trecătoare.

Acestea sunt momentele în care educatoarea poate să alunge motivul întristării cu numai un gest, sau poate doar o vorbă. Dumneaei poartă cu dânsa toate întâmplările asemănătoare în care a reuşit să potolească tristeţile altor copii, adulţii de astăzi. Puţine mai sunt lucrurile care ar putea să o uimească.

Şi atunci când eşti întristat, cât de mult bine poate să îţi facă o mână care te mângâie!

Necazuri în trafic

Oricât am amâna noi o decizie, realitatea ne obligă să ne băgăm minţile în cap şi să plecăm în căutarea peştişorului de aur. Cu el, sau fără el, nouă ne este de mare trebuinţă o nouă bicicletă şi o vom avea. Foarte curând!

În acest scop, "peştişorul" pe care l-am tot rugat era unul pescuit de pe internet, sub forma unui magazin virtual. La fel ca şi în poveste, el promite câte în lună şi în stele, dar nu este capabil să facă şi minunea, chiar dacă este una plătită.

În timp ce aşteptam că peştişorul să îşi încordeze muşchii şi să ne îndeplinească singura dorinţă, nu trei, ne-am dedulcit la un vis mai vechi, mult mai greu accesibil.

Simplu fapt de viaţă!

Acum sînt fericit!

Ora de vară ne-a dat programul peste cap. În ciuda tuturor eforturilor de a face trecerea cât mai lină, astăzi ne-am trezit greu. În plus, ploua cu mult spor, deci nu puteam să mergem cu tricicleta. Totuşi, am reuşit performanţa să nu întârziem la lecţia de pian decât trei minute.
După lecţia care s-a prelungit mult mai mult decât ne aşteptam, am coborât în cea mai mare viteză şi am pornit aproape în fugă spre grădiniţă, cu pianistul meu pe umeri şi cu umbrela deasupra noastră. Atunci când ne apropiam de şcoală m-am trezit cu o întrebare insistenţă: "-Tata! Tata! Ce este aia?"
Am urmărit degetul care îmi arăta înspre asphalt şi am văzut cum ploaia întindea o picătură de ulei căzută de la o maşină. În acest timp, întrebarea se repeta obsesiv.

"-Tata! Tata! Ce este aia?
-Curcubeul.
-Curcubeul ăsta a căzut din cer?" (eu, stupefiat, îi răspund că da)
Urmează o pauză în care îmi aud respiraţia. Copilul este tot mai greu şi astfel de curse mă solicită tot mai nemilos.
În final, îmi dă şi lovitura finală: "-Acum sunt fericit!"

Rămân fără reacţie, dar într-un colţ al minţii pornesc a suna nişte acorduri ale adolescenţei mele, semn că la aşa întâmplare trebuie să-i recunosc fiului meu: "I surrender!"

Peştişorul de aur

Ieri a fost ziua în care am umblat prin oraş şi am căutat să alegem o bicicletă nouă, una mai potrivită cu statura şi aspiraţiile actuale. Ca nişte clienţi mofturoşi care ne aflăm, am tot testat diverse mărimi, modele, culori etc. Cum era şi normal, la mai multe magazine. Nu ne-am hotărât, deşi am fost foarte, foarte aproape.

Cu toate acestea, discuţiile cele mai aprinse le-am purtat pe o cu totul altă temă: “trebuie să avem şi noi un peştişor”, iar asta ne-a făcut să ne lungim la vorbă despre căsuţa acestuia şi cum se face curăţenie în ea, despre ceea ce mănâncă el şi cine o să-l hrănească. Discuţie grea, cu multe întrebări încuietoare.

Din vorbă în vorbă, peştişorul ne-a făcut să uităm că ne-am întors pe jos acasă, fără bicicleta cea nouă, atât de obosiţi încât am sărit chiar şi peste masa de prânz şi am aterizat direct la bubu (bubu = un fel de somn).
Vara trecută, la Galaţi, am întâlnit un peştişor care părea să fie fermecat şi despre care am vorbit foarte mult. Oare dacă l-am fi păstrat am fi putut acum să-i cerem să ne aducă el o bicicletă?

Părintele copilului mereu surâzător

În urmă cu foarte mulţi ani, pe vremea în care eram liceean, mi se întâmpla foarte des să mă întâlnesc în apropierea şcolii cu un tandem care mi se părea ciudat: un copil permanent surâzător, însoţit de un tânăr doar cu câţiva ani mai în vârstă decât eram eu atunci. Ceea ce mă intriga, aproape de fiecare dată, era faptul că amândoi aveau mâinile şi hainele mânjite cu cretă de mai multe culori. Cu toate acestea, îi priveam cu fascinaţie cum se întreceau în a face desene cât mai multe, cât mai mari, cât mai frumoase. Întrecerile lor făceau ca trotuarul străzii "Regiment 11 Siret" să fie un covor colorat peste care treceau zilnic paşii riveranilor. Iar întrecerile deveneau tot mai înverşunate cu fiecare ploaie care aducea "pânze noi".



Anul trecut, am fost prin Galaţi şi am ajuns şi pe acea stradă. Părintele copilului mereu surâzător stătea singur pe o bancă şi privea în gol, spre parcul grădinii botanice. Ceea ce m-a şocat a fost faptul că şi de această dată avea urme de cretă pe haine. Am parcat şi l-am urmărit preţ de câteva minute. Avea aerul unei linişti care venea din interior.
După foarte puţin timp, un părinte însoţit de copilul său s-au oprit şi au intrat în conversaţie, tot cu zâmbetul pe buze. La un moment dat, ca un răspuns al întrebărilor mele, părintele copilului mereu surâzător a scos din buzunar o bucată de cretă şi i-a dat-o copilului, apoi şi-a continuat conversaţia cu tatăl mogâldeţei care s-a şi apucat de mâzgălit.

Câteva luni mai târziu, printr-un joc al hazardului, am aflat despre copilul mereu surâzător că ar trăi peste ocean, după ce şi-a terminat studiile la o universitate râvnită şi de către bogătani, beneficiind de o bursă de merit. Şi am mai aflat că ar fi pictor cu expoziţii personale şi tablouri vândute.

Acasă, părintele copilului mereu surâzător priveşte în gol, având bucuria pe chip şi culorile în suflet: aventura lui de pe simezele de asfalt s-a incheiat. S-a întors la meseria care i-a dat posibilitatea de a avea mereu o pâine pe masă, aceea de zugrav.

Puţine sunt secundele...

... în care bucuria este deplină, în care efortul capătă un contur bine definit, acele secunde pe care le aştept cu sufletul la gură, le doresc cu ardoare şi le consum în tihnă, uneori cu ochii umezi.

Înainte de somnul de prânz am avut o solicitare obişnuită: o coală de scris şi un pix. Ceea ce a urmat a fost tulburator şi a dat cea mai frumoasă strălucire zilei în care am început lecţiile de pian:

Prima lecţie de pian

În această dimineaţă ne-am trezit puţin mai devreme decât în mod obişnuit. De ce? Pentru că astăzi începe o posibilă nouă poveste, una muzicală.

Chiar dacă am avut parte de fel de fel de întâmplări legate de muzică, în diversele ei forme, abia în această dimineaţă am fost pentru prima dată la o lecţie adevărată, mai exact o evaluare a potenţialului care zace în noi: ureche muzicală, ritm, voce. Iar testul l-am trecut cu brio, urmând ca de mâine să începem fiecare zi cu câte o repriza muzicală asistată de către doamna profesoară.

Începe o nouă călătorie. Cine poate să ştie cât de lungă va fi? Cine?

Amintire din Augsburg

În urmă cu mai mult decât cincisprezece ani am plecat să-mi caut norocul prin lume. Era vremea în care aveai nevoie de viză şi trebuia să faci dovada că ai cu ce să te întreţii pe toată durata sejurului. Am plecat cu nişte prieteni care trăiau în Suedia, motiv pentru care am ajuns în Germania trecând peste graniţe ca prin brânză. Lucru care ulterior nu s-a mai întâmplat, imediat ce am coborât din Volvo-ul prietenilor cu pricina. Abia de acolo a început aventura autostop-ului şi al nenumăratelor verificări ale actelor de către poliţiştii de pe autostradă.


Am reuşit să ajung în câteva oraşe din care am rămas cu câteva amintiri imposibil de şters: impresia puternică pe care mi-a făcut-o biserica din Ulm, mirosul cafelei amestecată cu sunet de Jethro Tull , ambele răspândite în mansarda unor prieteni din Dresda, dar mai ales uşurinţa cu care am dormit în Citroen-ul unor cunoscuţi din campusul studenţesc din Augsburg. Nu mi se părea a fi un efort, atât de mare era dorinţa de a vedea, de a călători.

Şi tot din Augsburg am intrat pentru prima dată într-un magazin de muzică. Am jinduit la zecile de mii de viniluri. Erau ordonate pe rafturi şi nu trebuia decât să întinzi mâna şi să le ridici, apoi să poţi să le achiţi.

Alte vremuri.
Astăzi, copilul meu a primit o carte poştală din Augsburg. Vivien şi Michel mi-au dat prilejul să pun şi o poveste alături de al lor "cartonul umblator".

Al cincilea anotimp al lui Tudor Gheorghe

Aşa scrie pe afişul spectacolului "Al cincilea anotimp" din Târgu Mureş. Nu a fost anulat, deşi aşa s-ar putea spune despre un concert pe care îl aşteptăm, în felul nostru foarte special. Aveam pregatite şi cele două nuci.




Gurile rele spuneau că s-ar fi amânat pentru că nu s-au vândut suficiente bilete. Dacă este aşa, atunci ceea ce am văzut dimineaţă în faţa Teatrului Naţional este semnul că mereu mai rămâne o speranţă.

Dimineaţa a început la teatru, însă speram să se încheie cu "Al cincilea anotimp", care din motive tehnice se amâna cu două luni.

Oare au timp aceşti copii să crească suficient cât să poată umple o sală?
Oare au timp aceşti copii să crească suficient cât să poata remedia "problemele tehnice"?
Cavalerul felinarelor târzii merită asta!

Mărul deloc virtual

Au trecut mai bine de patru ani din ziua în care am plantat un măr. Eram şi bucuros, eram şi speriat de ceea ce urma să se întâmple, dar făceam asta cu convingerea că nu este atât de importantă muşcătura dintr-o poamă a lui, oricât de râvnită ar fi ea, ci mai degrabă ideea în jurul căreia să putem să ne adunăm peste ani. Mi-am dorit să fie pretextul întoarcerilor viitoare către ceva comun.

Mărul despre care povestesc are exact aceeaşi vârstă cu fiul meu, iar bucuriile au început să se arate. Fiecare dintre cei doi încep să lege rod, semn că în ambele cazuri altoiul a fost bun.

InterBox nu ne-a trezit degeaba

Nu ne-am trezit degeaba!
Lucian Bute l-a făcut knock-out pe Brian Magee.
Boxul este un sport dur, dar modestia galateanului nostru îl face să fie frumos.
InterBox ne-a mai dat o lecţie de eficientă. Noi am exportat materia primă, ei au pus pe piaţă produsul finit.
Oricum, tot este mai bine decât să se fi risipit un asemenea talent, dar mai ales un astfel de caracter.
Un caracter plămădit în casa de la Pechea din care am auzit strigătele de bucurie ale unor oameni simpli, în direct.

Lucian Bute nu contează pentru TVR

După ce la meciul trecut doar cei foarte tenace au reuşit să-l vadă boxând numai după ce au înnebunit motoarele de căutare, acum s-a găsit un post de televiziune românesc care să facă acest efort. Aproape că nu mai miră pe nimeni faptul că acesta nu este TVR. Nu! Postul public doarme la ora aceea şi nu se trezeşte decât mai târziu, la ora la care deschid băncile, ca să vadă câţi bani au mai trimis fraierii.

Postul de televiziune B1 TV va transmite meciul pe care Lucian Bute, campion mondial la categoria supermijlocie în versiunea IBF, îl va avea cu nord-irlandezul Brian Magee. Partida de box va fi transmisă în direct în dimineaţa zilei de duminică, 20 martie (ora 5 ora României).

Lucian Bute este poate cel mai mare sportiv pe care îl avem în activitate. El a plecat dintr-un loc aproape obscur, bazându-se doar pe puterea lui de muncă şi a ajuns pe culmile performanţei.
Aş fi curios câţi bani colectează TVR numai din localitatea Pechea într-un an.

Hai Lucian, gălăţeanul nostru! Noi am pus ceasurile să sune.

Frunza de stejar

În aceste zile în care fel de fel de deţinători ai adevărului absolut ne spun ce şi cum ar trebui făcut, aceştia fiind tot mai mulţi şi mai hotărâţi, noi am fi avut şansa unei descărcări, a evadării într-un spaţiu în care orgoliile sunt de altă natură: sportul de performanţă, deocamdată în calitate de spectator, dar tot sub steagul naţional.

Dacă eram bucureşteni, sau dacă ne-am fi permis să călătorim între Târgu Mureş şi Bucureşti precum parlamentarii locali (cei cu adevărul la chimir!), astăzi mergeam şi noi alături de prietenul chinezesc la meciul de rugby România - Spania. Sigur că naţionala noastră nu mai este stejarul falnic pe care, la un moment dat, şi l-au dorit chiar şi cele "cinci naţiuni" în grădina lor botanică. Astăzi, cu răbdare, oameni dăruiţi încearcă să scoată din pepinieră viitorul stejar falnic, tânăr şi trufan ca şi înaintaşul din poveste.

Tuturor ne place umbra, uitând că i-o datorăm unuia care a înţeles cu mult timp înainte nevoia noastră de tihnă sub coroana bogată a unui stejar. Într-un gest inutil în plan personal, acesta a ales să pună ghinda în pământ şi să o îngrijească, deşi ştia că ştia timpul nu avea să-i îngăduiască nici măcar o clipă zăbavă sub el, într-o zi toridă de vară.
Scriu aici pentru părinţii care nu înţeleg de ce copiii lor nu mai fac mişcare, dar şi pentru suporterii care se grăbesc să trântească cu şapca de pământ atunci când favoriţii lor nu se ridică la înălţimea aşteptărilor.

Poţi să găseşti mult mai uşor tihna într-o zi clocotitoare de vară dacă ai avut bunici care şi-au dorit asta pentru tine, iar istoria se repetă. Copilul tău nu va face la fel pentru nepotul tău, decât dacă îi dai şansa să vadă. Măcar atât!

Precizare de la naşul Andrei, pădurar din tată în fiu: Pepiniera de stejar se înfiinţează folosind ghindă de la specii valoroase, sănătoase, mature (peste şaizeci de ani), selecţionate cu grijă. Dacă respecţi aceste cerinţe minimale, rata de succes este de 95%. Doar atât! 5% este în zadar.

The Windy City si ai sai Chicago Bulls

Emoţionant gestul unui prieten care trăieşte de câţiva ani peste ocean, La Chicago. Abia am primit de la el două panorame ale The windy city, într-una dintre ele find prezent poate cel mai popular loc al acestui oraş: Chicago Bulls Stadium. Câte poveşti de viaţă incap în acel spaţiu! La unele dintre ele o sa ajungem şi noi, într-o bună zi.
Cu această ocazie putem să spunem că am trecut oceanul Atlantic şi am păşit pe cel de al treilea continent, pe care sperăm să-l traversăm cu ajutorul unui "ogar cenuşiu" virtual. La drept vorbind, cu astfel de prieteni, totul pare mult mai uşor.


Bucuria şi mai mare este aceea că acest bulgăre de zăpadă s-a pornit şi tot mai multe "cartoane umblătoare" sunt pe drum. Nici nu mai contează cât durează până o să ajungă la noi. Mai important este că încep să ne scrie oameni pe care nu îi cunoaştem, dar care sunt încântaţi de iniţiativa noastră, mai ales că ea poate fi considerate şi o pledoarie pentru scrisul de mână, cu stiloul pe hârtie.
Şi pentru că omenii zilei sunt Ramona şi Claudiu, le spunem că acasă îi aşteaptă prietenii, în amintirea zilelor pe care le petreceam pe iarba de la Cipău...

Un iPad 2 la zurlai

“Când n-am un lucru, mi-l fac poveste. Şi atunci e ca şi când l-aş avea.” (Cătălin Bursaci)

Am primit o depeşă de la chinezu. Că cică hai neamule la "aiped-uri tu". Mai întâi ne-am enervat, am dat cu şapca de pământ, apoi ne-am băgat minţile în cap şi am început să visăm, la ceea ce ne-am dori cel mai mult de pe taraba cu bunătăţi. Poate că o să enervăm pe mulţi dintre cei care ajung să citească aceste rânduri, însă am să vă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă am fi avut un astfel de aparat de tras în poză, atunci când am imortalizat acest moment?

Dar iată şi depeşa lu' frezatu chinezesc:

“Este vorba de o campanie a celor de la quickmobile.ro adresată bloggerilor. Mecanismul de participare e simplu: intră pe quickmobile.ro, uită-te prin jdemiile de produse de acolo, alege unul care îți place de acolo, scrie pe blogul tău de ce îți place respectivul produs (cu link către produsul respectiv de pe quickmobile.ro, obligatoriu) și menționează undeva în postare (foarte important pentru ca eu să pot monitoriza cine și ce scrie mai ușor”, clar și răspicat, sintagma ”campanie Quickmobile”. Puteți scrie pe blogurile voastre până pe 24 martie seara, la 23.59 :)) Iar premiul, un iPad 2, după cum spuneam, va fi acordat prin tragere la sorți în data de 25 martie.”




Eu zic că merită să vă băgaţi şi voi, măcar aşa, de kiki, pentru că dacă nu vă trebuie un iPad 2, puteţi să ni-l daţi nouă. Am vorbit cu Steve şi zice că tărăşenia este pe bune, că o urmăreşte personal şi că de n-ar fi, nu s-ar mai povesti. În plus, chiar dacă îl dă chinezu.eu , iPad 2 nu este chinezesc, deloc!

Nenea chinezu, aşteptăm să bagi marfă, altfel, primeşti incă o directă la figură!

Cu inima spre Champions League

Toate poveştile au un sfârşit. Toate, fără excepţie!

Cu toate acestea, există poveşti care îşi înfruntă propria curgere, poveşti care dovedesc faptul niciodată nu au să dispară oamenii care nu îşi preţuiesc doar propria viaţă şi care găsesc timpul şi energia necesare luptei şi pentru alte cauze decât a lor, chiar dacă lucrul acesta le slăbeşte din puterea cu care duc propiul război.




L-am întâlnit pe Domnul (o să vedeţi că merită cu vârf şi îndesat majuscule!) Marius Stan înaintea meciului de campionat de la Târgu Mureş. Era îngândurat, apăsat de miza jocului care urma. Cu toate acestea, nici nu pot să descriu pe deplin felul în care i s-a luminat faţa atunci când i-am spus cine suntem şi i-am dăruit cartea de debut a celei care îi datorează... o inimă, la propriu! I-am mulţumit în acest fel pentru energia direcţionată în campania de colectare de fonduri pentru ca Andreea să aibă şansa de a-şi duce poveste mai departe.



Fie şi numai pentru această latură a sa, preşedintele clubului Oţelul Galaţi ar merita o recompensă, un ajutor divin în ceea ce face pentru această ehipă atât de frumoasă, o echipă fără vedete fabricate peste noapte, cu oameni decenţi care se laudă mai ales cu familiile lor. Nu sună ciudat pentru lumea fotbalului?

Se dovedeşte, încă o dată, că omul sfinţeşte locul. Poate că este momentul de maximă strălucire a acestei echipe, dar fotografia acestui moment merită invidia oricui: fără exagerare, Oţelul Galaţi, asemeni lui David, este foarte aproape să-l răpună pe Goliat.
Poate că în acest fel vor fi razbunate echipe care au fost oropsite tocmai pentru că s-au ridicat peste condiţia lor. Ar fi suficient să vorbim doar despre cazul Sportului Studenţesc, "gaşca nebună" care pentru că ar fi meritat să ajungă în Champions League a fost aruncată (deliberat) în liga secundă.




Andreea are o inimă nouă, o inimă care măsoară cu bătăile ei clipele care mai sunt până când Omul Marius Stan va face un alt dar din inimă tuturor gălătenilor, şi nu numai!
Nu-i aşa că aceasta nu pare o poveste cu fotbalişti?

Primul meci din viaţă unui copil se leagă şi de această speranţă, iar inima lui va bate, mereu, pentru această echipă. Defapt, acesta este sportul adevărat, cel în care îţi mai îngădui şi pauze în care să fii OM, să fii doar om într-o echipă, mereu pregătit sa cânti ”You'll never walk alone”.

Gânduri călătoare, la o fereastră din Stockholm

Poti să îndrăgeşti un om fără să-l întâlneşti?
Se pare că da, iar asta se întâmplă datorită unor gesturi simple, de suflet.
Suntem în casa unui om frumos. Stăm la fereastră şi pălăvrăgim cu Lia:

"De când mă ştiu am fost o curioasă, am vrut întotdeauna să aflu mai mult, să cunosc oameni, alte culturi şi obiceiuri, poveşti şi întâmplări deosebite. Mai întâi am învăţat să citesc şi lumea cărţilor mi-a deschis uşa spre un univers fascinant. Călătoriile mele reale au început cu propria mea ţară. Pentru că eu cred că, aşa cum nu-i poţi iubi pe ceilalţi până nu înveţi să te iubeşti pe tine însuţi, la fel şi cu ţara, nu poţi înţelege şi aprecia alte locuri până nu ţi-ai cunoscut propriile locuri. Am urcat munţii Făgăraşului şi Retezatul, m-am umplut de spiritualitate şi de pace în mănăstirile din Moldova, mi s-a oprit respiraţia de atâta frumos divin în Delta Dunării, am urcat scările Sighisoarei, mi-am cunoscut şi iubit Bucureştiul, ador Sibiul. Şi cel mai important, în România mi-am făcut prieteni. Oameni care m-au ajutat să mă cunosc, să mă modelez, să fiu omul de acum, m-au îmbogăţit.

La 17 ani ieşeam prima dată din ţară, tocmai în Suedia, în Stockholm. A fost dragoste la prima vedere. Oameni decenţi, deschişi, care nu îţi invadau spaţiul personal, cu multă dragoste şi respect pentru natură. Multă vreme după ce m-am întors acasă am povestit despre Suedia şi prietenii pe care mi i-am făcut. Şi uite cum lucrează soarta, după ce am văzut şi plăcut Austria, Cehia, Ungaria, Croaţia, Slovenia, Italia, Grecia, după 15 ani tot în Suedia m-am mutat. N-am fugit de nimic din România, pur şi simplu, la 33 de ani, mi s-a părut ceva extraordinar să pot începe încă o dată viaţa, de la zero. Să învăţ o limbă nouă, să mă adaptez la o cultură diferită. Dar ce rămâne neschimbat, chiar şi la 3200 de km distant, este dragostea familiei mele şi a prietenilor.

Ce m-a învăţat această nouă experienţă a mutatului în altă ţară? Că graniţele, barierele şi distanţele există şi sunt apăsătoare doar dacă nu vrem noi să le depăşim, iar "acasa" e în sufletul meu şi e bine-venită toată lumea."

Apocalipsa acum!

Sunt zile care trec fără istorie, oricât te-ai strădui.
Astăzi am citit două articole care m-au făcut să-mi pun întrebarea dacă mai există şi o altă posibilitate de a fi nu fericit, ci doar împăcat cu sine, alta decât inconştienţa.
Mana şi Corina vorbesc despre tsumani, nu cel din Japonia, ci altul mult mai devastator.
Sunt zile în care deznădejdea este o a doua natură, iar pentru mine, astăzi a fost una dintre ele.

Tsumami suntem chiar noi, iar Apocalipsa... acum!
Aş aştepta-o întins pe iarbă, resemnat, privind norii de deasupra mării, fără să mă mai intereseze marele val... pentru că nu m-ar mai putea atinge.

Where The Streets Have No Name

Intru destul de des pe un blog de fotografie, dar nu pentru a cauta ceva nou, vreo realizare nemaipomenită în materie de tehnică fotografică. Ştiu că este nedreaptă şi abruptă această afirmaţie, poate chiar ofensatoare, însă omul care se află în spatele acestui site este capabil să îmi înţeleagă explicaţia: intru acolo cu gândul de a regăsi ceva din bucuria copilăriei mele, din emoţia liceanului care mergea pe role şi care purta eşarfă purpurie la gât atunci când mergea la întâlniri. Intru ca să regăsesc un Galaţi din trecut, oraşul care îmi lipseşte în fiecare zi.

Astăzi am avut surpriza să primesc un link. Am găsit multă tristeţe în imagini, dar uneori şi în durere poţi să găseşti împăcarea cu prezentul. Fotografiile sunt realizate în cea mai mare parte într-o zonă de care sunt foarte legat din perioada în care am făcut sport de performanţă. Astăzi, locul nu mai este bântuit decât de fantomele foştilor performeri.
Dovadă stă chiar Sala Sporturilor, locul în care ani la rând am cunoscut bucurii, în care am trăit şi dezamăgiri. Tot acolo am fost pentru prima dată la Cenaclul Flacăra şi l-am cunoscut pe Ştefan Hruşcă. La cincizeci de metri mai jos se află stadionul Dunărea, locul în care pe o ploaie torenţială, ud până la piele, am ascultat prima trupă Voltaj cântând Nori de hârtie. Rock pur, adevărat!
Emoţie simplă, din imagini simple. Emoţie de la cinci sute de kilometri distanţă.
Iar pentru că gestul este unul pe care doar un om sensibil îl are la îndemână, îi trimit în acest fel mulţumirea mea, semn că anii te duc in final "Where The Streets Have No Name", iar amintirile devim o morfină absolut necesară.

O victorie cu gust de înfrângere

Nu poate să ne acuze nimeni pentru că am sperat ca echipa gălăţeană să câştige. Trăim cu speranţa ca echipa oraşului în care trăim să reuşească să se menţină în prima ligă, însă nu putem să nu recunoaştem că visul cu iz de Champions League este atât de ademenitor încât am suferit atunci când l-am văzut pe Dorinel Munteanu plecând cu capul plecat. Jocul îi dădea dreptul să spere măcar la un punct, dar nu a fost să fie. Iar fotbalul se joacă pe goluri.
Cum să te împarţi între două echipe pentru care simţi (deja) aproape la fel, iar diferenţa o face doar faptul că una dintre ele are şansa unei performanţe care părea imposibilă? Cum să nu te bucuri pentru că FCM Târgu Mureş se poate salva de la retrogradare tocmai datorită acestor trei puncte? Cum să nu te gândeşti că poate tocmai aceste trei puncte ar putea să lipsească visului cu iz european? Un vis care nu este doar gălăţean, iar dovada suntem noi, suporterii care am trăit emoţia primului meci pe stadion la această înfruntare fraticidă (cel puţin pentru sufletul nostru cel împărţit între cele două oraşe).


Poate că, peste ani, această confruntare nu o să mai aibă o miză la fel de mare, sau poate că va ajunge să aibă loc chiar în Champions League. Viaţa este o permanentă luptă între mărire şi decădere, dar pentru moment o să trăim cu sufletul strâns la fiecare partidă a războiului gălăţean pentru coroana cu lauri. Iar dacă viitorul va dovedi că aceste trei puncte nu au reuşit să frângă aspiraţiile fotbaliştilor de la Dunăre, atunci victoria - înfrângere de astăzi va deveni cea mai fabuloasă partidă pe care am trăit-o împreună, tată şi fiu, împărţiţi în egală măsură între două iubiri.

Hai, Oţelul Galaţi! Europa nu ţi-a întors spatele. Încă se mai poate!
Neamţul nu şi-a spus încă ultimul cuvânt!

Sărbătoritul zilei

Acum un an ne întorceam în mare grabă de la Galaţi, cu o zi mai devreme decât ne propusesem.
Anul acesta i-am urat la mulţi ani în stradă, ca bicicliştii adevăraţi.
Încă mai păstrez mesajul pe care l-am primit pe telefon, în ziua în care s-a născut deşi...
Trei ani, ca trei clipe au trecut!

Am înfrânt

Bucurie şi necaz la acest prim meci, emoţii amestecate, trăiri dense.
Am şi câştigat, am şi pierdut.

După meci am plecat abătuţi spre casă, pe drumul pe care urmau să-l facă şi învinşii zilei de astăzi, cei pe care i-am cunoscut cu o seară înainte şi care ne-au uimit cu modestia şi cu amabilitatea lor.

Am privit mereu în urmă ca să-i vedem din timp şi să le facem cu mâna, să ştie că noi credem mai departe în reuşita lor. Într-un târziu a trecut şi autocarul întunecat pe lângă noi, în mare viteză. Am făcut cu mână unor umbre cufundate în tăcere, cel mai probabil.
Deja se lăsase seara, iar fotbaliştii gălăţeni aveau cale lungă de strabatul, noi sperăm că spre Champions League.
Tocmai pentru că după o înfrângere are altă valoare, am vrut să le mai spunem încă o dată ”You'll never walk alone”. Aşa gândesc doi mureşeni cu suflet gălăţean.