Mărţişor

Îmbrăcat în sărbatoare,
În lumină şi culoare,
Elegant şi frumuşel,
Tinerel şi sprintenel,
Îşi arată capu-n lume
...ghiocel.

(Anca Mariela Ion)

Pentru toate fetele care ne citesc.... cu dragoste!

Muzici la turnesol

Astăzi mi-a fost gura amară. Prostia crasă te poate ucide. Deşi o face lent, pur şi simplu nu poţi să faci nimic ca să te aperi, să te salvezi. Eşti spectator al propriei neputinţe.

Încercaţi să testaţi reacţia unui copil la densitatea ideilor care încap într-o muzică bună, povestită cu atâta blândeţe. Până unde pot merge visele care vin după aşa ceva?

Să trecem peste necazuri

Întotdeauna bucuriile se clădesc pe necazuri, mai mari sau mai mici, pe efort şi pe sacrificiu.
În sfârşitul anului trecut am participat la un spectacol unde am dansat pe scena Palatului Culturii din Târgu Mureş.
Vă închipuiţi că a fost aşa uşor?

Seară de bal mascat

Mi-am amintit astăzi despre serbările copilăriei mele, despre faptul că la fiecare dintre ele, invariabil, jumătate dintre băieţi erau pistolari din vestul sălbatic: cămaşa cadrilată şi o eşarfă rezolvau problema. Dacă aveai şi o pălărie, atunci erai printre cei bine echipaţi, iar dacă şi pistolul era la vedere, atunci chiar puteai umbla ţanţos printre fetele (oricum, jumătate erau costumate în ţigănci).


Astăzi am participat la un carnaval al fiului meu şi m-am mândrit cu el. Oricât de caraghios aş fi, vă spun cu toată convingerea, copilul meu a fost ”cel mai frumos din oraşul acesta”. La fel ca şi ieri, ca alaltăieri, ca răsalaltăieri... la fel cum o să fie atât timp cât am să trăiesc. Copilul meu este cel mai frumos.


Pentru prima dată am simţit un regret sfâşietor pentru că nu am nicio fotografie cu cel mai frumos costum pe care l-am avut eu, unul de arlechin, făcut de către o costumieră de la teatrul din Galaţi. Aş fi vrut să-i arăt copilului că îi înţeleg mândria pentru felul în care a arătat astăzi.

Iar mie mi s-a dus gândul foarte departe, înapoi in timp...

Toate drumurile…

...duc la Roma. Oraşul împăraţilor scapatati, aproape uitaţi. Oraşul conspiraţiilor intrate în istorie, dar şi al măreţiei trufaşe, acum trăind din gloria trecutului impregnată în ADN-ul fiecărui cetăţean al cetăţii.

Am reuşit să ajungem şi noi acolo, virtual, datorită gestului frumos şi sincer al unor oameni pe care nu-i cunoaştem decât din blogosferă. I-am rugat să ne ia şi pe noi în călătoria lor prin intermediul ”cartoanelor umblătoare”, iar eu ne-au răspuns cu o generozitate incredibilă: şase cărţi poştale au ajuns în grupa noastră, sosite pe adresa grădiniţei tocmai din ”cetatea eternă”.

Ana şi Martyn au intrat în lista noastră (abia deschisă) a celor care ne învaţă geografia scrisului de mână, pe carte poştală, unui necunoscut. Un necunoscut despre care ştii că aşteaptă semnul tău.

Alţi doi oameni frumoşi, şi atât!

Dragobetul meu

Pe toate blogurile greilor stau la vitrină "cele două cuvinte" ale trupei Taxi, în varianta bloggeristică. Din punctul nostru de vedere, Chinezu este vinovat pentru scăparea impardonabilă a neinvitării celui mai tânăr blogger mureşean între toţi îmbuibaţii 2.0 din clip.
Pentru că nu avem nici cea mai mică intenţie de a renunţa la luptă, ne-am hotărât să scoatem şi noi nestemata, apogeul interpretativ al piesei cu pricina.
Asta ca să crape imperialiştii ăştia mari, de răul cărora nu mai poate să scoată capul în lume un proletar al tastelor. Priviţi şi vă tăvăliţi de ciudă, îmbuibaţilor! Vin din urmă lupii tineri:

Nici ceapa nu mai e ce-a fost

Am cetit şi m-am minunat. Zice Georgiana că ceapa nu mai stă la tăiat, aşa cum se întâmpla altădată, când era la mama fată. M-am crucit când am aflat vestea că nici la o prăjeală ca lumea nu mai putem să visăm. Supărat şi muncit de gânduri, am vrut să verific dacă viitorul care ne aşteaptă este atât de sumbru. Aşa am ajuns să mă decid să fac nişte pipote de pui cu fâşii de ardei şi usturoi. Mâncărică bună, dar, imposibil de pornit fără o plajeală destoinică.

Până la urmă am realizat că nu a fost decât o larmă nefondată. Nu ştim ce se întâmplă în Iaşi de s-a ajuns ca ceapa să nu mai fie ceapă. La noi este cuminte, aproape că se tăie singură, dar nu cu lama! Putem să ne culcăm liniştiţi şi sătui.

Stare de spirit

Să fie iarna care trece, să fie primăvara care se lasă aşteptată, îmi trebuie câte o doză de optimism pentru a merge mai departe. Arcadia ne-a transmis o sfârşeală teribilă. Aşa ne-am hotărât să o chemăm la o cântare...

Profesionistul

Zilele trecute am fost nevoiţi să facem o reparaţie la un obiect de mic mobilier, aşa că am apelat la vecinul nostru. Că un profesionist adevărat, s-a mişcat foarte natural printre scule, având un veritabil aer de şef.

"Marele Secret"

Acum câteva zile am povestit despre ciorba noastră, făcută după reţetă proprie. Mare a fost surpriza să constatăm că am reuşit să trezim atât de multe reacţii, majoritatea dintre ele fiind chiar măgulitoare, cu atât mai mult cu cât vorbeam despre una dintre cele mai banale mâncăruri pe care le poate prepara cineva în casă. Mai mult decât atât, am primit chiar şi invitaţii să gătim altora, tocmai pentru că ciorba noastră (cea din fotografii) era foarte făţoasa.

Din respect pentru cei care şi-au imaginat că ar putea să aibă şi ei o astfel de realizare culinară, ne-am hotărât să le destăinuim marele secret al ciorbei. El nu ţine de ingrediente sau de algoritmul procesului de fabricaţie. Nu! Ceea ce dă savoarea gustului, amănuntul care face diferenţa, Marele Secret este chiar bucătarul. Cu dedicaţie foarte specială... Teodorei.

Aproape dureros

Foarte rar se întâmplă asta, însă nu pot să nu arăt şi altora un text aproape dureros.
Cati este unul dintre oamenii frumoşi pe care nu i-am fi cunoscut dacă nu ar fi existat acest blog.
Defapt, textul este chiar dureros si vorbeşte şi despre viitorul nostru.

Al cincilea anotimp

Afişul a apărut de câteva zile. Îl întâlnim în drumul fiecărei dimineţi către grădiniţă. Două zile la rând am simţit nevoia să fac o glumă şi să îl salut pe maestru, demonstrativ, îndemnând şi copilul să facă la fel. A făcut asta cu un aer peste măsură de firesc: "Bună dimineaţa, domnul Tudor Gheorghe!"

În această seară, când ne întorceam de la cumpărături, mergeam muncit de nişte gânduri care nu îmi dau pace în ultima vreme. Copilul venea din urmă pe tricicletă, dând cu spor la pedale. În momentul în care am ajuns în dreptul afişului am auzit în spatele meu: "Bună seara, domnule Tudor Gheorghe!"

Oare ce ar fi simţit maestru dacă ar fi putut să-l vadă şi să-l audă?

Un om pe nişte scări

Cu un an în urmă, un om pe nişte scări îşi începea viaţa de blogger. Nici nu bănuiam ce urma să ni se întâmple. Viaţa este ca o cutie cu fondante. Niciodată nu ştii ce poate să urmeze. Niciodată! Dar poţi să te bucuri la maxim de ceea ce ai...

Cel mai tânăr blogger mureşean

Este titulatura pe care nu ne-am revendicat-o, dar pe care am primit-o într-una dintre publicaţiile locale. Ieri, când am ajuns la grădiniţă am nimerit în mijlocul unui interviu. Ziarul local a demarat o campanie de popularizare a unităţilor de învăţământ din Târgu Mureş, ocazie cu care sunt căutate şi poveştile care ies din tiparul obişnuit. Printre acestea a fost pomenită şi istoria blogului nostru. După un an de trudă, încep să ne vină şi semnele recunoaşterii din lumea reală, pentru că în cea virtuală nu mai aveam îndoieli că ne-am găsit făgaşul nostru.

L-am privit pe "cel mai tânăr blogger muresean" în timp ce studia articolul din ziar. Mândria era ultimul lucru care lipsea de pe faţa lui, iar ochii mei... erau umezi.
Într-o bună zi, toate aceste bucurii se vor petrece fară ca eu să mai aflu altceva decât rezultatele. Copilul creşte, fără ca să piardă ocazia de a mă uimi, din ce în ce mai des.

Ciorbică bună

Umblu destul de mult pe bloguri de "papa bun". Sunt puzderie, care mai de care mai sofisticăcioase, mai pretenţioase în a folosi tot felul de ingrediente exotice, minunăţii pe care nu le înţelegem nici după ce luăm în braţe DEX-ul, pe care nici măcar nu visăm că vom ajunge să le vedem vreodată.

Astăzi, după ce am dus copilul la grădiniţă, mi-am luat revanşa şi am făcut o ciorbă de oase cu pete de carne, cu legume şi verdeţuri adevărate, cu borş la fel de adevărat. Cu fiecare zi care trece mâncăm cu tot mai mare lejeritate, aproape cu plăcere, plastic.
Oare de ce nu există un blog de nişă, un blog al ciorbelor banale şi atât?

Vă dau această reţetă în imagini. Singura recomandare este aceea de a gusta tot ceea ce gătiţi, cât mai des. Gustaţi cu gândul la copilul care se va obişnui să mănânce sănătos, diminuând semnificativ riscurile incredibile de care este asediat. Este greu să gătiţi cu drag, cu sare şi verdeţuri, cu bucurie?

Foarte mulţi dintre cei care ajung în situaţii limită sunt tributari alimentaţiei din zilele pe care le trăim, haotică şi plăsticoasă.
De ce am uitat cât de bună poate să fie ciorba de oase, dreasă cu ou şi acrită cu borş?
Astăzi a fost ziua de luptă împotrivă cancerului la copii. Obişnuiţi-i să mănânce sănătos! Este chiar atât de greu?

Fructe exotice

Pornită ca urmare a unei discuţii purtată cu o rudă în preajma sărbătorilor de iarnă, colectarea dovezilor că oamenii simt nevoia să mai scrie de mână, să mai trimită semne ale trecerii lor prin diverse locuri ale lumii se înteţeşte cu fiecare zi care trece. Acesta este motivul pentru care o să încercam să ne organizăm puţin, să găsim o formulă prin care să reuşim ca la sfârşitul anului să organizăm o expoziţie cu tot ceea ce o să colectam de prin lume.
Astăzi am avut bucuria să primim nişte fructe exotice, din Thailanda. Gabriela şi Marc şi-au dorit să călătorim şi noi, împreună cu ei.
Încă un om călător ne-a trimis un semn, un nou steag pe harta lumii.
"Corăbiile caută chiar acum porturile" din care vor porni următoarele noastre trofee, până vom putea să le adunăm singuri, sau până o să le trimitem noi, viitorilor copii, cei nenăscuţi încă.

Începe un an nou

... în care intrăm cu optimism temperat.

Un an

Mă uit în urmă şi nu pot nici măcar să mă amuz. Acum exact un an, într-o zi de duminică, curiozitatea m-a făcut să pornesc la construcţia acestui blog, deşi nu ştiam aproape nimic despre ceea ce înseamnă. Nimic! Multe nu le ştiu nici acum, şi mai multe nu am să le mai învăţ niciodată.
Acum un an am pornit pe drumul virtual, i-am făcut copilului meu acest blog cu gândul de a-l ajuta să se pregătească pentru propriul drum, dar şi pentru a avea o cronică a felului în care a crescut, cu plusurile şi cu minusurile din vieţile noastre. Cu ajutorul lui am reuşit să cunoaştem oameni frumoşi, să realizăm lucruri cu care ne mândrim.

Gata cu melancolia. Trebuie să dăm cu mătura prin bătătură, poate vin musafiri.

Un an, ca o clipă... multe amintiri, in multe cutii.

O lumină la etajul trei

Îl văd aproape zilnic trecând în maşina lui luxoasă, margand enervant de încet, nici nu bănuiesc încotro. Şi tot aproape de fiecare dată îl surprind privind spre ferestrele apartamentului micuţ de la etajul unui bloc obişnuit, chiar banal. Mereu i se citeşte în priviri o tristeţe sfâşietoare, neînţeleasă. Ai putea să crezi că acolo sunt amintirile lui, acolo i s-au întâmplat lucrurile cele mai dragi ale existenţei. Poate că acolo a învăţat să meargă, sau poate acolo şi-a învăţat copiii să facă asta. Cine poate să ştie de ce îi sunt ochii aproape înlăcrimaţi? Cine? Priveşti şi tu spre fereastra la care se vede o lumină şi încerci să te gândeşti la amintirile care se adună dincolo de ea pentru a justifica un viitor suspin, peste alţi ani.

Apoi îmi cad ochii pe sigla maşinii lui scumpe şi mă repliez: sunt mofturile unuia care are de toate, pe care îl aşteaptă vila lui cu şemineu şi cu instalaţii sofisticate de reglaj al temperaturii, umidităţii. El nu oftează pentru lipsurile mele. Să fim serioşi!

Şi dacă ţi-ar spune cineva că toate amintirile lui s-au pierdut într-o secundă, pe un drum, că soarta i-a luat tot ceea ce nu poate fi cumpărat în mod fulgerător? Dar dacă ai realiza că aceeaşi maşină scumpă o vezi în fiecare zi de duminică la poarta cimitirului, l-ai mai invidia pentru focul din şemineul casei lui?

În fiecare zi, o lumină de la etajul unui bloc banal sfredeleşte în amintirile plimbate într-o maşină foarte scumpă, iar eu refac în minte, zi de zi, acelaşi scenariu.

Protecţie maximă

Incredibil!...coafura rezista!

Victor Rebengiuc, 78 de stele

Dansul ardeiului iute

A fost una dintre vedetele casei noastre, tocmai datorită formei cu care l-a înzestrat natura. L-am studiat mult, înainte să-i dăm fireasca întrebuinţare. Acum trăieşte prin aceste fotografii, amintire palidă a unui dans pe nişte poante vegetale.

Şi nici nu ştim dacă ar fi putut să spere la o soartă mai bună decât aceasta!

Audiţie

În casă cald, în noi, puţină linişte.
.

O bucăţică de Stockholm

Încet, încet, cărţile poştale încep să sosească din fel de fel de colţuri ale lumii, motiv pentru care ne pregătim şi un loc în care să le găzduim pe unul dintre pereţii de la grădiniţă. Că orice vânător care se respectă, dorim să avem şi panoplia noastră cu trofee.
Dimineaţă, când am intrat în grădiniţă, domnul director ne-a chemat în biroul său şi ne-a dat cartea poştală pe care ne-a trimis-o un om frumos, călător pe nişte meleaguri bogate, dar reci şi străine: Stockholm, un oraş despre care se crede că a fost ctitorit de către Birger Jarl, cu scopul de a proteja Suedia de invazia forţelor străine de pe mare.




Am cunoscut-o indirect, datorită prietenului nostru, gălăţeanul Paul Gabor (nu mai putem să dăm un link, şi-a închis blogul). Scrie rar, dar toate poveştile trec prin filtrul unei minţi sănătoase, mereu predispusă la autoironie, mereu intolerantă cu ceea ce este împotriva firii.













Ceea ce este sigur, bucuria copiilor merită efortul Liei. Gestul ei de acum câteva zile, atunci când a pus la cutia postală cartonul cu timbru, a fost pretextul unei bucurii dintr-o grădiniţă aflată la mii de kilometri, în chiar această dimineată.
Lia, eşti om frumos! Îţi urmărim viaţa citindu-ţi blogul, ca şi cum am privi la televizor. Ne bucurăm şi ne întristăm pentru toate cele care ţi se întâmplă, atunci când postul tău este în emisie. Parte dintre rugile noastre sunt şi pentru tine.

Uite-ţi copiii pe care i-ai bucurat! Ei sunt cei care îţi vor pomeni numele şi îţi vor ţine pumnii strânşi, într-una dintre zilele în care o să vorbim despre Suedia. Pumnii lor mici vor fi ajutorul de acasă, în temerara ta încercare.

The Winner Takes It All. Iar acesta este unul dintre cazurile in care ai invins. Ne-ai câştigat, necondiţionat!

Kubica

Personal, nu mai cred în corectitudinea cu care se desfăşoară Marele Circ. Prea multe întâmplări dubioase au rămas nelămurite pe deplin, în altele, pur şi simplu ne-au insultat inteligenţa. Dar caravana a mers mai departe, noi am uitat, ei au profitat... ca-n viaţă!

Ieri am văzut ştirea care spunea că o carieră pe cale să devină extraordinară s-a încheiat în mod brutal. Omul pe care îl priveam cu admiraţie, dar şi cu speranţă, tocmai pentru că venea şi el din partea săracă a coanei Europa, Robert Kubica a avut un accident grav de pe urma căruia s-ar putea să îşi piardă o mână. Nu am mai avut astfel de simpatii de la Ayrton Senna încoace. Nu ştiu de ce.

Astăzi am primit vestea că mână i-a fost salvată, însă , mai mult ca sigur, nu o să mai poată să mai ridice, niciodată, o cupă.

S-a sfârşit o poveste care abia începea, o poveste despre dorinţa de victorie şi despre limitele corpului omenesc, însă, măcar de aceasta dată, eroul a rămas în viaţă.

Ultima zi de Crăciun

Poveştile copilăriei sunt primele care ne marchează existenţa, cele care ne cheamă mereu în locurile în care ne-am deprins cu toate cele lumeşti.
De câte ori în viaţă, mai ales atunci când ţi-a fost greu, când ai simţit că nu mai poţi, nu ţi-ai dorit să fii măcar pentru o secundă în casa părintească, oricât de săracă sau îndestulată era ea. De câte ori, aflat departe, între străini, nu ai închis ochii şi nu ai încercat cu disperare să simţi aburul de cozonac venind dinspre cuptorul mamei sau a bunicii. Mai ţii minte bucuria pe care o resimteai atunci când te întorceai flămând de la şcoală iar pe casa scării simţeai mirosul tocăniţei care se făcea chiar atunci, undeva, într-unul dintre apartamentele de pe palierul tău? Aproape fericire era dacă mirosul îţi inunda nările după ce deschideai uşa casei, nu-i aşa? Îţi mai aminteşti?
Ieri, după lungi discuţii şi lamentări, s-au încheiat şi pentru noi sărbătorile Crăciunului. Am început să dezbrăcăm pomul de iarnă de podoabă. Trebuie să vină moşul să-l ducă înapoi în pădure, ca să mai avem şi anul viitor ce să împodobim.

După ce l-am sărbătorit de mai multe ori, abia ieri, s-a încheiat şi la noi Crăciunul.

Încă o statuie

Veste sosită la ceas de seară: este timpul să coborâm un bloc de granit de pe multele cel mai înalt. Încă un soclu îşi aşteaptă statuia pe care vor poposi porumbeii. Aceeaşi porumbei care-i vor albi umerii.
Gary Moore a lăsat chitara pe stativ, definitiv.

Brusc, mi s-a făcut dor de serile in care ascultam vinilurile lui "Ricanu". Si fumam Kent. Lung.

Cuvântul scris, de mâna

De câteva zile vreau să scriu ceva despre stiloul meu chinezesc, cel cu peniţa aurită, pe care mi l-au cumpărat părinţii făcând cine ştie ce eforturi nebănuite de mine. Uneori este greu să scrii ceva, mai ales dacă îţi doreşti să nu fie o banalitate. Aşa că amâni...

Ne pregăteam să plecăm la ţară, la Idrifaia noastră. Înainte să pornim, am sunat-o pe educatoare pentru că vorbisem cu o seară înainte şi ştiam că are ceva pentru noi, cava primit prin poştă, la grădiniţă. Ne-am întâlnit în faţă blocului şi ne-a dat motivul unei noi bucurii. De la Blaj, cu timbru şi cu ştampila de poşta ne-a sosit o dovadă a faptului că în colţul acesta de lume nu a fost scos în ilegalitate scrisul de mână.

Pentru cei care simt o strângere de inimă atunci când se vorbeşte despre câteva gânduri puse pe un carton îngălbenit, împopoţonat cu un timbru oarecare şi cu ştampilele poştei, spunem acum , ca să se ştie, că la Blaj se mai scrie şi de mână. O face Daria, şi o face la superlativ. Punct!

Ceva mai târziu abia ... o luăm de la capăt! Povestea stiloului chinezesc asteaptă!

Mărul de aur

Astăzi este ziua lui Ştefan Iordache. Am aflat acest lucru citind un articol legat de unul dintre obiceiurile omului care ştia cu atât măiestrie să întruchipeze şi săracul şi bogatul, şi măreţia, dar şi nimicnicia.
Eram copil atunci când am văzut pentru prima dată "Strainul” (Mihai Iacob, regie). Deşi eram ahtiat după filmele americane (acum îmi vine să râd!), filmul m-a marcat. De fiecare dată când era reprogramat îl urmăream cu acelaşi interes, de parcă se putea întâmpla ca unul dintre personaje să se revolte împotriva scenariului şi să declanşeze o revoltă a poveştii devenită plictisitoare. Nu s-a întâmplat asta, niciodată.
De multe ori am trecut pe lângă cârciumioara în care "Strainul” împărţea cu alţi străini "Marul de aur”, însă abia acum am aflat. Aş fi putut fi unul dintre de la masa lui, dar nu am ştiut. Oricum, nici mărul nu mai are strălucirea discretă de altădată. Acum este mult, mult mai lustruit, însă eu tot după cel pe care îl ştiam tânjesc.
Ca o ironie crudă, Ştefan Iordache s-a născut în ziua care, mult mai târziu, era declarată ziua mondială de luptă împotriva cancerului, boală care avea să-l răpună!


..........

Ploaia ca mod de viaţă

Indiferent cât timp trece, indiferent cât de mult s-ar schimba distribuţia generală, chiar şi la cincisprezece ani de la momentul în care Eugene Curran îşi încheia socotelile lumeşti, un tânăr continuă să fascineze pe toţi cei care îl văd, revăd.
Judecând după momentul de geniu trăit la tinereţea crudă, te întrebi dacă Gene Kelly are o şansă, oricât de mică, să se mai retragă din activitate. Cam greu. Aproape am putea crede că nu a ştiut niciodată cine este Eugene Curran.






..........

Ofertă specială

Imediat după ce am publicat articolul anterior, mi-a scris un prieten despre un SPAM care circulă în acest moment şi prin care o agenţie de turism încearcă să vândă biletele returnate pe direcţia Egipt la preţuri incredibile. Dincolo de latura amuzantă, cinismul celui care a decis o astfel de campanie mă face să mă gândesc la felul în care l-aş premia eu pe acel om, cel cu ideea. În definitiv, realizările deosebite necesită recompense pe măsură. În acest timp, valoarea biletului de avion pentru orice plecare din Egipt costă de (cel puţin) două ori mai mult.
Dacă aş putea, acestui om i-aş oferi câte un bilet egal ca valoare către aceeaşi destinaţie cu fiecare dintre cele care reuşeşte să le vândă, cu condiţia să-l dea numai în familia sa. Mi-ar face foarte mare plăcere să-l văd pe cămile, cu tot neamul lui. ACUM!
..........

Egipt

Am televizorul în stânga mea şi mai arunc din când în când câte o privire. Dincolo de ceea ce se vede, în direct, mai există ceva. Aşa simt. Am tot respectul pentru ceea ce încearcă acei oameni, indiferent care este tabăra pe care au ales-o.
Dar, căutând pe internet, totuşi, există şi surse care spun că susţinătorii lui Mubarak ar fi mult mai mulţi. Pe cine să mai crezi? Judecand după experienţele din ultimii ani, parcă nu aş mai vrea să cred în mod necondiţionat ceea ce îmi arată televizorul, cot la cot cu toţi analiştii.
În timpul acesta, la burse, ni se prepară viitoarea noastră sărăcie, în porţii tot mai mici. Oamenii ăia nu au timp să se uite la televizor.
Zilele trecute, o ştire foarte scurtă ne spunea despre revoluţionarii ajunşi să devasteze şi un muzeu.
Mi-am amintit un reportaj din Irakul eliberat de americani în care o femeie cu ochii în lacrimi povestea despre "revoluţionarii" care devastaseră muzeul din Bagdad, însă nu luaseră decât ceea ce era de foarte mare valoare. În opinia sa, aceştia ştiau exact unde să meargă şi ce anume să ia. Femeia era custodele muzeului.
Oare de ce a fost nevoie să-l sune Obama pe Mubarak. Sau dacă tot a făcut-o, de ce trebuia să se facă publică această acţiune?
Singurul lucru care îi mai uneşte pe beligeranţi este acela că îi întreabă pe toţi ziariştii dacă nu sunt (cumva) americani... Oare de ce? Cred că vor sa-i trimită vorbă lui Mustafa, la Chicago.
..........