Îngerii chilugi

Cei care și-au consumat copilăria înainte de 1989 nu vor fi mirați atunci când citesc aceste câteva rânduri cu care Dan Verona își începe tulburătoarea sa carte, "Îngerii chilugi":

“De la început trebuie să-ți spun că nu sunt fiul lui papa Onasis. Prima dată am ținut o portocală în mână la paisprezece ani. Citisem undeva că portocalele se mănâcă, dar cine pune bază pe tot ce scrie în cărți? Îmi închipuiam că trebuie să fie, în cel mai bun caz, niște invenții teribile pentru pipota faraonilor. Sau cam așa ceva. Când am văzut prima dată sferele portocalii am crezut că sunt niște obiecte extraterestre.”

Eu am citit-o pentru prima dată în timpul liceului și am găsit puterea să-i compătimesc pe copiii internatului în care se desfășoară acțiunea, cu toate că la acea vreme nu vedeam portocale și banane decât în preajma sărbătorilor de iarnă, dar și atunci foarte, foarte bine drămuite. Părinții își puneau în valoare cele mai ciudate combinații în materie de relații, făceau nenumărate schimburi de favoruri cu oameni cunoscuți sau nu, doar ca să ne facă această bucurie, măcar o dată pe an. Nu pot să uit cum scotoceam toată casa pentru a găsi fructele miraculoase, dar mai ales bucuria pe care o trăiam atunci când le găseam prin cine știe ce cotloane. Cu toate acestea, îmi amintesc sentimentul de vinovăție care se instala imediat după ce le mâncam, la gândul că mica hoție i-ar putea supăra pe părinți.

Cu toate acestea, fiind nu foarte departe de situația lor, i-am compătimit din tot sufletul meu pe acei îngeri chilugi, semn că suferința comună apropie cu mult mai ușor oamenii decât desfrâul, de orice fel.

Astăzi, portocalele nu mai lipsesc din nicio casă iar copiii noștri nu pun mare preț pe ele. Noi îi sâcâim permanent să le desfacă, să își ia cât mai multă vitamina C din ele. De multe ori ne refuză iar noi insistăm. În mintea noastră portocala o să rămână un fruct învăluit într-o stranie magie, chiar și așa, scăpătat și căzut într-o dizgrație a propriei abundențe.

Defapt, am vrut să vă îndemn să citiți, recitiți, cartea "Îngerii chilugi" a lui Dan Verona. Este o carte poem, un poem al copilăriei încheiată prea devreme din cauza dorinței de a scăpa din ghearele sărăciei. Unii... o să vă regăsiți, puțin!
.

O zi pe derdelușul din Idrifaia

Sâmbătă a fost ziua bunicii, dar a fost și o zi plină de bucurie, o bucurie a zăpezii de la Idrifaia.
Privită din goana săniuței, viața este o bucurie fără de capăt:

Cruciada oamenilor de zăpadă

După mai bine de două săptămâni de la ceea ce pare să fie începutul unui război de uzură cu o mână de oameni care au reușit să se compromită definitiv, atât pe ei cât și pe mulți dintre politicienii acestei țări. Privesc imaginile transmise pe televiziunile de știri din Piața Universității și îi compătimesc pe cei aflați acolo, strigându-și disperarea. Arată la fel ca cei pe care îi știu din aceeași piață, însă din urmă cu douăzeci de ani, doar că acum sunt nevoiți să îndure un ger cumplit.
Nu știu dacă este realistă ideea care mi-a venit, însă mă întreb dacă nu ar fi potrivit ca noi, cei aflați la mare depărtare de București să trimitem în Piața Universității câte un om de zăpadă care să facă dovadă implicării de la distanță. Știu că poate părea un gest inutil, însă multe dintre schimbările acestei lumi s-au făcut în numele și cu sprijinul simbolurilor.

Cu ani în urmă, în fața Teatrului Național au existat niște corturi în care protestatarii începuseră să se gospodărească așa cum puteau, ca la botul calului. Îmi amintesc cum într-o bună zi, aflându-mă acolo, am surprins o întâmplare plină de semnificații: poștărița din zonă a venit între corturi și a întrebat unde poate lăsa o scrisoare pe care în dreptul destinatarului nu era trecut decât personajul colectiv numit atunci Protestatarul din Piața Universității. Cineva scrisese manifestanților ca să se scuze pentru că nu își putea lăsa copiii de izbeliște, să ia drumul Bucureștiului și să fie și el acolo, între golani. Bucuria imensă însă nu a fost dată de mesajul în sine, ci mai degrabă pentru simbolul câștigat: protestatarul își câștigase o adresă pe care Poșta Română i-o confirmase, fie și numai datorită onestității și a seriozității unui factor poștal oarecare.
Nu pot merge la București, deși mi-aș dori, și tocmai această frustrare m-a făcut să caut altceva care să ducă bucățica mea de revoltă alături de acei oameni aproape degerați. Așa am ajuns să mă întreb dacă aș putea să trimit un om de zăpadă care să țină steagul sus, zi și noapte. Poate că un astfel de gest ar deveni un simbol pe care l-ar adopta și alți necunoscuți din orașele țării și l-ar repeta, ajungând astfel să populăm Piața Universității cu manifestanți tăcuți, dar reprezentativi pentru toată țara. Sînt convins, mulți dintre tir-iștii care merg spre București ar lua cu mare plăcere un astfel de autostopist, îmbogățindu-i mesajul cu alte și alte semnificații.

Oare am putea să pornim o astfel de cruciadă a oamenilor de zăpadă? Cum ar arăta Piața Universității ocupată fiind de către această armadă rece și tăcută, incredibil de tenace?
.

Câți dintre noi?

Cum o fi oare ca în ziua în care împlinești șeptezeci și trei de ani să sufli în lumânările tortului alături de strănepotul tău, apoi să te lași antrenat într-un joc copilăresc din care să te alegi cu nasul plin de frișcă?

Câți dintre noi și-ar fi dorit să aibă această șansă?

Oameni de zăpadă

"Ninge sfînt şi păgîn
Numai ochii ne rămîn
Despărţirea s-o mai vadă
Că, în rest, noi ne-am stins
Şi-am ajuns de-atîta nins
Nişte oameni de zăpadă.
Ninge fără milă, ninge şi ne doare,
ninge cu fărîme albe de pian,
ninge cu tristeţe şi cu felinare
ninge ca la moartea încă unui an.

Cîţi au fost de gardă –voie cer să doarmă
cîţi au fost cu somnul rătăcesc pe străzi,
ne aflăm în lume ca în ţevi de armă
cînd sugrumă lupii fragedele prăzi."
(Adrian Păunescu)

Bătrânul Ericcson Eiffel

Cu puțin timp în urmă a sunat din nou telefonul tatălui meu, cel pe care l-am păstrat cu abonament cu tot, doar din dorința de a-l transmite fiului meu, nepotul lui. Nu cunoșteam nunarul de telefon fix care a rămas pe afișaj, dar am recunoscut prefixul. După jumătate de oră am sunat înapoi și am discutat preț de vreo cinci minute. La aproape cinci ani de când s-a făcut acest transfer între bunic și nepot, soția unui fost prieten și coleg al tatălui meu a sunat ca să anunțe că nea Neluțu nu mai este. S-a mirat atât de tare atunci când am răspuns eu încât a închis fără să vorbească. Tristețile ni s-au amestecat, fiecare punând câte un dram de amar în conversație. Apoi am închis iar.
Așa m-am întristat de la un simplu telefon! Cu ani în urmă, mă dădusem de ceasul morții ca să-l conving pe nea Neluțu să-mi vândă mie aparatul telephonic de epocă pe care și el îl cumpărase de la un boier scăpătat. Și acum îmi amintesc felul incredibil în care suna, nefiresc de aristocrat pentru un apartament dintr-un bloc muncitoresc.

Bătrânul Ericsson Eiffel a trecut în proprietatea unei noi generații, rămânând la fel de nepăsător, dar eficient, la toate nenorocirile pe care le-au auzit.

Dacii si romanii

Când eram copil, jucăriile erau puține și rudimentare. Părinții adunau cu greu banii cu care să ne bucure sufletele înfierbântate de dorințe naive, iar atunci când reușeau, făceau tot posibilul să împace nevoia de joacă și cu nevoia de a învăța câte ceva.

Am avut jocuri ca "Nu te supăra frate", "Piticot", sau "Dacii și Romanii". Le-am jucat cu mare plăcere și sînt convins că mi-au folosit în dezvoltarea mea, însă și acum îmi amintesc emoția cu care treceam pragul casei unui prieten din bloc. Invitațiile pe care le primeam de la el erau ca un dar căzut din cer, asta pentru că el avea în sufragerie un raft special pentru jucării, iar mie mi se păreau incredibil de multe, de frumoase.

Cu mulți ani în urmă, într-o zi în care viscolul răscolea orașul, câțiva copii se jucau în casă. Stăteau în jurul jocului Dacii și romanii și se luptau pentru a câștiga fiecare dintre bătăliile din dreptunghiul de carton. La un moment dat, fără ca nimic să prevestească ceva, copilului gazdă i-a căzut din nas o picătură de sânge chiar peste jocul aflat la mijloc. Îmi amintesc panica tuturor celor prezenți, felul în care au fost strânse toate jucăriile și plecarea noastră precipitată. Ulterior, s-a dovedit că acela a fost un semn.

De curând s-a întâmplat să regăsesc imaginea aflată pe cutia jocului. Paradoxal, în ciuda anilor care au trecut, prima amintire care mi-a venit în minte a fost cea legată de acea picătura din amiaza înzăpezită, și nu despre atâtea alte jocuri. Acea picătură de sânge mi-a reapărut, așa cum a căzut ea pe cartonul colorat. Apoi, l-am revăzut pe Adrian Caescu, surâzător. Atât!

Au trecut mai bine de treizeci de ani de când acest copil a plătit tributul de sânge unei boli necruțătoare: leucemia a oprit din drumul său... iar pe mine m-a făcut să găsesc alte interpretări pentru rândurile lui Cătălin Bursaci.

Piratul fără cuvinte

Toate poveștile se nasc și își trăiesc existența din joacă. Fără dorința prichindeilor de a se juca asemeni personajelor din poveștile copilăriei, viața nu ar fi decât o nefericită mimă fără de cuvinte.

"Cu multă jenă, dar m-am întors..." - Shoichi Yokoi

Există povești aproape imposibil de crezut, întâmplări care depășesc orice limită a înțelegerii și reușesc să dovedească faptul că realitatea întrece întotdeauna imaginația.

În seară zilei de 24 ianuarie 1972, doi bărbați care traversau jungla din Guam, în lungul micuțului râu Talafofo, în timp ce verificau capcanele pe care le puseseră în prealabil au făcut o descoperire șocantă: un om cu aspect de sălbatic, îmbrăcat cu haine confecționate din ceea ce îi oferea flora din zonă. Inițial l-au crezut a fi un localnic, însă în scurt timp și-au dat seama că nu era deloc așa.

Shoichi Yokoi, acesta era numele lui, se ascundea într-o peșteră de 28 de ani, nevenindu-i să creadă că războiul se încheiase. Timpul încremenise, dar pentru el, soldatul imperial japonez, rușinea capturării nu era de acceptat. Dovedind o consecvență incredibilă, atunci când s-a întors în Japan, a rostit câteva cuvinte care au intrat apoi în folclorul popular:

"Cu multă jenă, dar m-am întors."

Cum am ajuns să vindem porci din rasa Mangalița

Excursiile pe care le facem la bunicii de la Idrifaia sunt, aproape de fiecare dată, prilej pentru acumularea unor experiențe pe care coana Europa se străduiește din răsputeri să le facă pierdute. Acolo avem bucurii simple, acolo trăim în felul nostru ceea ce o sintagmă devenită celebră ne îndeamnă să facem in fiecare zi: "Binecuvântați animalele și copiii!"

Duminica trecută am vizitat întâmplător un crescător de porci din rasa Mangalița. În ciuda dificultăților, cu toate că statul mai mult îl încurcă decât să-l ajute, omul are bătătura plină de orătănii de tot felul pe care le crește cu bucuria țăranului simplu. Pământul îl ține în putere, motivându-l mereu ca să lupte pentru sufletele lui.

Și totuși, tristețea omului este dată de faptul că vremurile i-au luat-o înainte, iar el nu știe să-și mai vândă dobitoacele în lipsa iarmarocului pe care autoritățile l-au transformat în târg de chiloți și papuci din plastic.

Ascultându-i vorba supărată, nu am putut să nu îi dau dreptate și m-am hotărât să încerc să-l ajut. Nu știu dacă am să reușesc, însă vreau să încerc să îi mobilizez și pe alții să scrie despre blogul pe care i l-am făcut, în speranța că toți cei care o să caute să cumpere porci din rasa Mangalița să afle și despre existența lui. Cine se mai alătură acestui efort, scriind pe blogul său un advertorial pentru un crescător individual de Mangalița? Dar dacă i-am face și pagină de facebook, i-ați da un like mic?

Stefăniță, te-aștept deseară la portiță

.

Ieri , încă o aniversare. Trec anii, iar noi încercăm să ne ținem aproape.

I-am privit și m-am emoționat tocmai datorită emoției lor. Atât!

.

Pirații din Caraibe puși în umbră

Aseară, Pirații din Caraibe au fost eclipsați:
La multi ani, Mark!

Live at Wembley Stadium

Au existat câteva locuri ale pamântului în care visurile mele de licean mi-au promis să mă așeze peste ani, chiar dacă vremurile făceau din asta o extravaganță, o nălucă.
Îmi amintesc cu o strângere de inimă felul în care fremătam la acea vreme atunci când reușeam să ne adunăm câteva persoane dormice să punem bani și să închiriem un aparat video și câteva casete împreună cu care să ne petrecem câte o noapte întreagă, ticsiți ca sardelele într-o cutie galvanizată.

La una dintre aceste întâmplări am văzut și un concert care mi-a tăiat respirația, în cele aproape două ore cât a durat fiind ca anesteziat. Priveam într-o lume halucinantă, în care o mare de oameni se adunau pe un stadion, mai mult decât celebru, ca să cânte alături de unii dintre idolii mei. Pentru ei era ceva atât de normal, de accesibil, încât magia care mă cuprinsese nu mai putea să îmi domolească durerea concretă a distanței care mă despărțea de acea lume. Da, în acele două ore mi-am spus că pe acel stadion am să ajung și eu într-o bună zi, fie și numai pentru câteva minute, doar ca să încerc să trag în piept aerul acelei arene, să simț ceva din rămășițele suflului artistic din acel concert.
Peste câțiva ani am primit veștile ingenunghierii, pe rând, a stadionului, al omului, fără ca eu să fi reușit să ajung în preajma lor. Acum, poate că și dintr-o ambiție prostească, refuz să mai visez la asta. Pentru mine Wembley a însemnat Freddy Mercury, iar amândoi au însemnat, la un moment dat, tărâmul făgăduinței la care nu am să ajung niciodată.
Două ore de istorie: Queen, 1986, Live at Wembley Stadium
.

Intermercato

Revolte, revolte, revolte!
Nu pot să nu las în urmă un semn, mânat mai ales de curiozitatea concluziilor care urmează să fie trase peste ani despre tot ceea ce se întâmplă acum în stradă. Sicer, nu bănuiam care aveau să fie urmările gestului spontan al unor oameni care au avut curajul să spună un "NU". A început destul de timid în urmă cu o săptămână, atunci când s-au mobilizat ca să-l apere de o mârlănie prezidențială pe fondatorul SMURD, Raed Arafat. La fel de curios sunt să aflu cum o să decanteze timpul și întoarcerea acestuia pe postul pe care îl părăsise. Pe mine nu m-au convins argumentele sale, dar poate că am fost eu depășit de situație.

Acum, după o săptămâna de proteste, președintele care nu ezita să facă băi de mulțime după ce trăgea o dușcă direct din sticlă și își arunca paltonul peste mulțime, exact ca un star rock, a dispărut complet. El, președintele jucător, pare a fi liber de contract. Mai mult decât atât, Piața Universității pare să-i pregătească un transfer pe care nu-l mai poate refuza, ba chiar i-au și pregătit noul tricou, în culorile clubului. Club care se pregătește de mercato și care dorește să-și întărească prima garnitură.

Mă surprinde exaltarea unora, unii chiar la vârsta la care ar trebui să aibă amintirile unor alte întâmplări, asemănătoare. Și atunci se credea că nu poate fi mai rău, și atunci s-au lăsat de furați de chipuri cioplite.
.

Desenul ca poveste a zilei pe care o trăiești

Unele bucurii nu sunt complete, oricât de mult ți-ar scutura sufletul, nici chiar dacă ți l-ar întoarce pe dos. Fără să știi ce, parcă simți că mai aștepți încă ceva, de multe ori fără să fii măcar capabil să descrii ce anume.

Aseară, împotriva tuturor rigorilor programului de somn, am cedat rugăminților de a îngădui o derogare: "doar cât mai fac un desen, atât, te rooooog!" Desenul nu este o mare realizare artistică, însă este povestea serii de săniuș pe care o lăsasem în urmă doar de câteva minute, deși este destul de explicit. Ceea ce m-a surprins a fost prezența notelor muzicale pe cerul de deasupra derdelușului. L-am întrebat cum se explică prezența lor acolo, iar răspunsul a fost absolut dezarmant: "Păi eu toată seara am cântat."

Îndepărtata Bucovina

.
Orice ai face, întâmplările din jurul tău te influențează, te fac să îți păstrezi încrederea în ideile tale, sau dimpotrivă, să ți-o macine încet și sigur.
Oare ce lipsește la Poșta Română din angrenaj pentru a nu mai pierde cărțile poștale pe care diverși oameni cunoscuți, sau chiar necunoscuți, sacrificându-și din banii proprii și din timpul vacanțelor lor doar pentru bucuria noastră de o clipă. Cât de dificil o fi să îți faci treaba cu seriozitate?

Ieri, după patru luni de când a fost pusă la cutia poștală, ne-a ajuns o carte poștală expediată de un om drag, aflat în trecere prin Bucovina, la Mănăstirea Humor. Este adevărat, mai bine mai târziu decât niciodată, însă izul de dezamăgire tot macină. Patru luni!

Ce frumoasă pajiște și câtă tihnă în aerul ei! Oare este o imagine dintr-o altă lume?
.

La derdeluș

Am stat și am privit de pe margine cu simplă alunecare pe o placă de polietilenă poate umple un suflet mic de o bucurie fără margini, cum ajunge chiar să se reverse și să molipsească, ba chiar să inunde și pe cele aflate în jur. Da, am simțit că pot să uit, fie și numai pentru câteva minute, felul în care justiția din această țară își bate joc de viața mea, lucru care mă face să fiu depresiv.

Când mă întorceam spre casă, mi-am amintit serile pe care le petreceam noi, când eram copii, și când uitam să mai plecăm acasă de la derdeluș, dar mai ales mi-am amintit felul în care părinții noștri ne căutau ca să ne aducă acasă cu arcanul. Eram, pe rând, coborâtori și urcători pe derdeluș, cu hainele ude de transpirație, neobosiți. Odată găsiți și îndrumați spre casă, bodogăneam în timp ce târâiam sania. Nu ne mai era foame, sete sau somn. Nu ne mai doream decât o singură coborâre, iar pentru asta eram capabili să promitem orice ni s-ar fi cerut.

Derdelușul a rămas la fel, noi ne-am schimbat și alții ne-au luat locul.

Puișori fără cuvinte

Bulgării de zăpadă

Și astăzi a nins, însă zăpada căzută nu este chiar potrivită pentru joacă.
Tot drumul de la grădiniță și până acasă am făcut bulgări pe care i-am lăsat la îndemână urmăritorului meu, cel care mă bulgărea cu mare sârguință tot pe mine.
Când am ajuns acasă aproape că nu îmi mai simțeam degetele, la început. După ce am dat de căldura s-a schimbat situația. Pur și simplu aveam senzația că urmează le văd expandate, la fel ca boabele de popcorn puse în cuptorul cu microunde.

Eleganța sângelui albastru - Sir Anthony Hopkins

Într-o lume în care nimic nu se mai poate păstra imaculat, se mai gasesc oameni pentru care seriozitatea cu care și-au cladit cariera le permite să faca gesturi care să le albastreasca și mai mult sangele, care să le innobileze sufletul pentru totdeauna.

Astăzi mi-a fost trimis pe mail un filmuleț care m-a făcut să mă gândesc că mai există oameni născuți pentru a radia fericirea, bucuria simțului bun.
Un om care a excelat intr-un domeniu este gratulat pentru o încercare artistică neobișnuită lui: Andre Rieu îi scoate în lume valsul aproape izbăvitor, cel puțin pentru neștiutul compozitor, Sir Anthony Hopkins.

De la fereastră, nenorocirea

Mi-a fost rușine pentru că nu am fost alături de ei.
Strigau un slogan cumplit de adevărat: "Nu stați în balcoane, că muriți de foame!"

Știu că este un păcat, însă aș vrea să-i văd linșați pe toți ciuhodarii din țara asta.

Totuși, semnalul s-a dat de aici.

În direct din Utrecht - Mihai Neşu

Cum să nu ţi se facă pielea de găină atunci cand vezi un astfel de exemplu de tenacitate?
Aproape că mi-au dat lacrimile văzându-l cum vorbeste despre o suferinţă, dar nu din postura de observator, ci aceea de victimă.
Oare câţi dintre fotbalistii care ţin primele pagini ale ziarelor de scandal şi-au făcut timp ca să urmărească această conferinţă de presă? Câţi dintre ei vor găsi de cuviinţă să sprijine material demersul lui Mihaiţă Neşu?
Sportul s-a indepărtat mult prea mult de rosturile sale, dar iată, Mihai demonstrează că incă mai există gladiatori dispuşi să lupte până la capăt, până la ultima suflare. Acesta trebuie să fie sportul!

Da, m-a emoţionat aceasta transmisiune în direct din Utrecht, până la lacrimi!

Pe gheaţă

A trecut şi vacanţa asta!

Nu am avut parte de întamplări spectaculoase, ci mai curând de unele obişnuite, uneori molcome, alte ori foarte puţin agitate.

Deşi iarna aceasta este destul de nehotarâtă, tot am putut să ne bucuram puţin de adrenalina sporturilor de iarnă, să trăim bucuria zăpezii şi să păstrăm impresiile primei alunecări pe gheaţă.

Pândă zilnică și mare zgribuleală

Îi văd în fiecare dimineață așteptând. Uneori liniștiți, alte ori gălăgioși.
În dimineața aceasta, deși trecuse puțin de ora mesei, intendentul de ocazie nu apăruse încă, motiv suficient pentru ca panica să-i cuprindă pe potențialii meseni. Spaima gușei goale dublată de frigul pătrunzător le-a luat piuitul.
Ce frig e! Bâr, bâr, bâr!
.

Yellow submarine

Era ziua în care împlineam o lună de la naștere, deci nu știu ce făceam atunci, însă știu că acea întâmplare urma să devină un reper pentru viața mea ulterioară. Într-o țară foarte îndepărtată, patru tineri "gândaci" lansau direct în istorie un "Yellow submarine". Era un fabulos submarin galben care avea să călătorească prin mințile tuturor tinerilor fiecărei generații ulterioare.
Iar această călătorie beatles-ilor continuă.

Ad-hoc blogmeet

În această seară am fost la o întâmplare simplă, cu bloggeri mureșeni, într-o cârciumă discretă din centrul orașului.

Da, este bine că din când în când să poți să asociezi gândurilor citite pe bloguri, niște contururi concrete. Oameni simpli din 2.0. Oameni care își așează vorbele asemeni mărgelelor în șirag și care își scriu propriile cărți virtuale.

Am primit sfatul de a ne muta pe domeniu propriu, puțin insistent, cu argumentul că am câștiga la credibilitate, dar am răspuns că, deocamdată, ne este bine aici. O veni și vremea aceea!

Să ne bucurăm așadar și să ne amintim!

Poveste din miezul unei gangrene

În orașul celor mai dure confruntări interetnice, în această seară, un arab a reușit să scoată în stradă oameni deopotrivă români și unguri ca să-l susțină, semn că în fața nenorocirii oamenii uită meschinăria măruntă și se unesc în față dihoniei.

M-a impresionat amestecul eterogen din Piața Trandafirilor, dar tocmai acest mix m-a făcut să cred că ceea ce văd este doar fermentul revoltei liniștite, dar cu imens potențial de a fi și eficientă. Cu atât mai mult cu cât toți cei pe care i-am văzut erau deciși să pună umărul la pregătirea unui MegaMiting pro SMURD și pro Raed Arafat în cursul săptămânii viitoare.

Fotografia aceasta aparține ziarului "Zi de zi”. Nu mi-a venit să cred cum S-a propagat în socialmedia: câteva sute de afișări în numai câteva minute, semn că oamenii sunt mult mai sensibili atunci când se face vorbire despre o gangrenă, dar mai ales atunci când resemnarea este lăsată la o parte.

Întors acasă, am asistat la prestația televizată plină de decență a doctorului Simona Bratu de la "Sinteza zilei”. Cei care au trecut pragul cutiei de tablă în care (încă) funcționează știu foarte bine că o mai veche declarație a dânsei este foarte adevărată: "Ne lua gâtul Arafat dacă primeam ceva de la pacienți!” Eu am fost în situația de a insista. Rezultatul a fost că mi s-a indicat ca unică rezolvare calea unei donații catre Fundația SMURD.

Fast food cu un "bulz subțire-n doagă"

Cum să mai ai cuvinte atunci când te așezi în fața unui astfel de mic dejun? Așa arată un bulz (sau bot) subțire-n doagă de pe Valea Gurghiului.

Legendă:
- mămăligă făcută de tușa Sanda
- brânză coborâtă din munte cu măgarul
- cârnaț făcut din ursul care a rărit mioarele
- castraveți covăsiți la putină
- țuică de pe pară


- Poftă bună!
- Mulțumim, dar miercurea nu vorbim!

Murim încet, Raed Arafat revine la SMURD Târgu Mureș

Mă uit neputincios la felul în care Raed Arafat este dat la o parte. Deși am evitat să vorbesc aici despre chestiuni politice, nu pot să nu spun că astăzi s-a dat semnalul scufundării în mod deliberat a flotei SMURD, printre actori fiind același personal care a lichidat și armada comercială maritimă a țării.

Am avut ocazia să-l văd pe medicul Arafat în acțiune. Omul ăsta este un mareșal al urgenței medicale, tocmai de aceea sper ca el să fie acela care să dea semnalul unei revolte împotriva celor puși pe căpătuială cu orice preț.

Nu pot să nu mă gândesc la faptul că dacă s-ar hotărî să facă un serviciu de urgență privat, tot el ar fi cel mai bun. Atunci când și-a lansat a întâmpinat greutăți incredibile, dar nu a renunțat.

Oare nici pentru părintele SMURD nu ne mai putem mobiliza ca să ieșim în stradă și să îl apărăm? Doar cei pe care i-a salvat și ar fi suficienți să ocupe Spațiul dinte Palatul Victoria și Palatul Cotroceni.

De ce nu ne adunăm? Dăca nu pentru noi, măcar pentru copiii noștri...

Pleaca Arafat, vine Ciuhodaru!

Bună seara prieteni și la mulți ani!

Bună seara prieteni!

Este ziua lui, încă una dintre zilele pe care Dumnezeu a ales să i le dăruiască, iar această lucrare a făcut-o cu mare bizuință în gestul celei care s-a învrednicit să-i fie alături, la bine și la rău. În cazul lor, această nouă zi este un dar binecuvântat pentru două trupuri care au ales să devină unul singur, în adevăratul sens al cuvântului.

Prilejul acesta îl folosim pentru a ne aminti de două dintre cele mai frumoase amintiri muzicale ale copilăriei. Lui I le datorăm și sunt una mai frumoasă decât cealaltă.

Bună seara prieteni și la mulți ani!

Arta conversației

Uitasem această întâmplare petrecută acum mai bine de trei ani, într-o zi de duminică, foarte aproape de biserica la care mergem cu regularitate. Era o toamnă dulce încă, fără zburleli ale vremii. Ne-am întâlnit pe bulevard și ne-am prezentat între noi. Privind acum această imagine nu știu să spun care era mai mirat, mai curios, dar pot să afirm cu convingere că a fost unul dintre exemplele de artă a conversației care transcede timpul, spatiul, orice.

Două guguloaie conversau perfect!

Pride

Scotocind prin arhiva blogului am găsit această fotografie și m-am emoționat.

Era vremea scutecelor și a biberonului. Acum începem să avem discuții argumentate.
Și acum, la fel ca și atunci, timpul își deapănă ghemul fără să-i pese de mândria noastră.

Amintiri, amintiri... bucurii!

Nici gerul Bobotezei nu mai e ce-a fost

Tradiția spune că astăzi ar fi trebuit să fie un ger care să crape pietrele. Din păcate, nici măcar tunurile de zăpadă nu ne mai pot da posibilitatea alunecării pe pârtia amenajată la Platoul Gornesti, așa cum am avut bucuria în primele zile ale săptămânii. Experiența coborârilor cu colacul a fost interesantă pentru cei care încăpeau în el, traumatizantă pentru ceilalți.
Una peste alta, în chiar ziua de Bobotează am avut parte de o adevărată zi de primăvară, de am simțit nevoia să verificăm dacă nu a înflorit și magnolia de sub nuc.

Unde sunt zăpezile de altădată?

Florian Lungu & Mike Godoroja

Anii au lăsat în urmă multe încercări muzicale curajoase, care însă nu au avut norocul, poate răgazul, sau poate chiar puterea să își croiască un drum propriu. Să te afli într-un oraș mic este un handicap major atunci când îți dorești să fii părtaș la acte de creație vii, înglobând în ele geniul de moment al unui interpret, sau chiar micile scăpări caracteristice artistului aflat într-o continuă căutare.

În orașul în care m-am născut, câțiva ani la rând s-au găsit mijloacele necesare organizării unui festival de jazz. Sînt convins, puțini sunt cei care își mai amintesc sala de la Casa Roșie, un teatru cu o arhitectură ușor modernistă, transformat între timp în mall. Acolo am trăit momente pe care timpul nu aș vrea să mi le șteargă. Este locul în care am auzit pentru prima dată rostite nume ca Decebal Bădilă sau Attila Weinberger. Primul se pregătea să plece în Germania pentru o bursă, al doilea, un tânăr atât de slab încât părea gata să se frângă sub greutatea propriei chitări, abia atunci își căuta drumul. Pare o poveste greu de crezut, însă locul acela avea ceva magic în el, o acustică incredibil de interesantă, o atmosferă nefiresc de intimă. Părea că planetele se aliniaseră special pentru ca acel festival să nu se frângă.

Și totuși, prevestind epoca ratingului care avea să se ivească, a marketingului atotstăpânitor, Festivalul de Jazz de la Galați s-a împotmolit, definitiv. În mintea mea au rămas, totuși, o parte dintre performanțele oamenilor care au urcat pe acea scenă. Eu acolo am aflat că există o voce dăruită de la Dumnezeu cu harul minunăției, vocea Ancăi Parghel. Se întâmpla asta într-un moment în care îi vedeam pentru prima dată în carne și oase pe doi oameni de televiziune care mă ajutaseră să-mi mai primenesc gusturile muzicale.

Nu pot să-i uit pe prezentatorii acestui defunct festival, Florian Lungu și Mike Godoroja. Nu am fost întotdeauna de acord cu ei, însă pentru mine ei au rămas mereu cei doi prezentatori cu har, oamenii care mi-au atras atenția asupra unor nume care aveau să facă istorie.
Ieri, tot în tandem, au mai bifat o aniversare, iar acest articol de blog este tributul meu, de suflet. La mulți ani!
.

Ieri - nimic!

Am fost luat în râs pentru că am ales să scriu despre una dintre acele dorințe ale mele pe care doar încăpățânarea le mai păstrează vii, în ciuda tuturor evidențelor. Este greu de crezut că omul se poate lăsa orbit de propria mizerie în asemenea măsură încât să nu mai vadă, să nu-i mai pese că alții vor să își păstreze măcar visul, măcar amăgirea posibilității unei călătorii imaginare.

Ieri, pentru prima dată m-am gândit serios să mă opresc, să abandonez acest blog. Apoi mi-am spus că dorința este ceva foarte personal, la fel ca și blogul, iar uneori alegi, chiar trebuie să o împărtășești altor oameni.

De ce să las bruiana să îmi năpădească până si gândurile, asa cum a reusit cu trupul? De ce să nu povestesc că mi-am dorit la un moment dat să ajung și la Veneția, în zi de carnaval. De ce mi-ar păsa de faptul că o minte îngustă, apăsată de propria existentă limitată mă agresează meschin? Poveștile minții mele, cele pe care mi le făuresc cu înfrigurarea caracteristică zădărniciei sunt cele care mă mai țin în viață, altfel nu aș mai fi decât conturul unui... nimic.

Michael Schumacher versus Ayrton Senna

Mă uit tot mai rar la cursele de formula 1. FIA, lăsată (sau construită special) la mâna lui Bernie Ecclestone, a reușit să transforme o competiție cu o istorie fabuloasă într-o goană turbată după bani, dasfășurată printre tot mai multe cadavre.

Michael Schumacher este unul dintre cei care au omorât competiția, este drept, datorită unui har cu totul ieșit din comun. Nu s-a dat în lături nici măcar de la a provoca un accident pentru a anula șansa unui contracandidat, fără să-i pese de riscurile la care se expunea. Victoria era singura care conta.

Cu toate acestea, a existat un moment în care "mașina germană" a defectat în fața ultimei borne a romantismului în automobilism. Ayrton Senna, peste timp, și-a luat tainul propriei legende, amintirea gloriei sale scoțând astfel la iveală o altă față a robotului care parcă nu știa să piardă. Uneori, aproape imi dau lacrimile, la modul cel mai concret. Omul poate fi o mașină extrem de fiabilă, dar tot vine o zi in care se gripează…

Hidra din sufletul meu

Îmi repet obsesiv că trebuie să merg mai departe, zi de zi, indiferent de câte capete ar avea hidra din sufletul meu.
Din când în când obosesc și îmi caut o tihnă îndoielnică. Atunci, în frântura aceea de relaxare, capetele pe care le credeam retezate nu numai că își reiau locul, dar se și înmulțesc.

Probabil că port un blestem, fără să mai conteze dacă este sau nu meritat. Ca într-un scenariu de dramoletă de duzină, mințile mi se risipesc cu fiecare zi iar puterile, atâtea câte mai sunt, le folosesc cu tot mai puțină convingere. Până și compromisul începe să pară mai puțin meschin.

Cui să îi mai povestesc măcar? Unde?

Mult zgomot pentru... Cuba

Am uitat câți ani au sunt de când, la trecerea dintre ani, mi-am pus prima dată dorința nimănui mărturisită până acum de a ajunge în Cuba. Sincer, nici măcar nu îmi mai amintesc exact felul în care s-a născut și a crescut acest vis, apoi s-a atrofiat și a devenit doar o dorință de serviciu a fiecărui revelion. Și noaptea trecută am gândit la fel, doar că visul meu a suferit o modificare menită a-i resuscita șansele de izbândă: mi-am dorit să apuc ziua în care să primesc o carte poștală purtând un timbru cu Che Guevara ștampilat la un oficiu obscur din Havana, scrisă pe fugă, dar semnată cu numele Ștefan. Doar așa am să mai pot să cred că visul nu este unul rupt de realitate, iar speranța să-mi aducă alte puteri, nebănuite, să mă facă să uit toți anii în care dorința nu mi s-a împlinit.
Apoi, împăcată, speranța aceasta să moară, dar răzbunată!
.

Anul nou pornit dintre artificii

Așa am început anul nou!
2012 ne-a găsit în Piața Trandafirilor din Târgu Mureș, la câțiva metri de perimetrul rezervat pirotehniștilor care au realizat spectacolul de artificii și pot să spun, fără teamă de a greși, că a meritat.
Impresiile au fost de neuitat. Am trecut de la spaimă la încântare și înapoi. De mai multe ori!
Acum, artificiile își continuă aventura, însă în vis.

Oare ce ne asteaptă? Să ne bucurăm sau să ne îngrijorăm?
.